Perioada interbelică românească este marcată de duetul de pictori artiști Gheorghe Petrașcu și Theodor Pallady. Amândoi au realizat o pictură modernă, dar în acord cu modelele europene de la care au învățat. Dacă Pallady rămâne zeflemitorul cinic, vegetarian, prieten cu Henri Matisse, care a reformat lumina și culoare în pictura românească, Petrașcu este, așa cum s-a afirmat recent, un pictor dens, cu multă pastă, un „pictor mineralolog”.
Gheorghe Petrașcu este fără doar și poate unul dintre puținii artiști, ai începutului de secol XX, care l-a frecventat pe Nicolae Grigorescu și-a păstrat în arta lui o influență puternică a acestuia. Nu este una evidentă, nu preia forme compoziționale sau teme picturale, Petrașcu preia iubirea pentru natură, dorința de a petrece timp în aer liber și de a picta ceea ce vede. El va experimenta cel mai mult în arta sa, de la începuturi carierei, modalitatea de a capta lumina filtrată de aer pe pânză, fie că era vorba de lumina dimineții, lumina de după o ploaie sau chiar de lumina nocturnă a lunii. Este o istorie foarte simpatică pe care Petrașcu o povestește jurnalistului de artă, la acel moment, Ionel Jianu, când artistul este ales membru al Academiei Române în 1936; primul pictor ales în acest for academic. El povestește că mergea deseori acasă, în Moldova, la una dintre aceste vizite ajunge și la Mănăstirea Agapia unde îl întâlnește pe Vlahuță și pe Grigorescu. Petrece un prânz cu aceștia, Grigorescu îl întreabă ce a mai pictat, el îi arată o lucrarea „După ploaie, la Agapia”. Se despart, iar după acest episod Vlahuță începe să îl stimeze foarte mult pe tânărul Petrașcu. În 1900, când deschide prima sa expoziție la Ateneul Român, Petrașcu este vizitat furtunos de Barbu Ștefănescu Delavrancea care îl întreabă „Ce pictură i-a plăcut lui Grigorescu?”, Petrașcu îi arată pânza și Delavrancea o cumpără pe loc. În relatarea amintirii, din 1936, Petrașcu spune că aceasta este istoria primei lucrări pe care a vândut-o.
Chiar fratele artistului, Nicolae Petrașcu, îi va face o scurta caracterizare cu prilejul celei de-a două expoziții personale din 1903 „G. Petrașcu, talent spontaneu și poetic, trăind în lumea caselor și ruinelor medievale, cercetător de valori, peisagist cu efecte de toamnă, pline de poezie și de căldură, cu efecte de seară, blânde și liniștite, în game surde, oscilând de la Rembrandt la Claude Monet, maeștrii săi favoriți”. Cronicarul va surprinde cel mai îndeaproape afinitățile pictorului. Aceasta pentru că deși își va defi un stil personal de pictură, Petrașcu va oscila toată viața între lecțiile de pictură date de cei doi. Va avea momente din ciclurile sale de picturi când va prefera întunericul și tonurile închise asemeni lui Rembrandt, dar va încerca mereu să surprindă lumina în diferitele ei ipostaze diurne asemeni lui Monet. Studiul asupra luminii, în compozițiile de artă, este revoluția pe care impresioniștii o aduc în secolul al XIX lea, la fel cum și Rembrandt realizase, cu mai bine de un secol înaintea impresioniștilor, propria revoluție asupra artei introducând această manieră de a picta în clar-obscur, jucându-se cu întunericul și lumina în picturile sale. Toate aceste lecții ale trecutului vor fi asimilate și redate într-o manieră personală, autentică, de Gheorghe Petrașcu în cei aproape 50 de ani în care a practicat pictura în spațiul românesc.
