Deseori când privim o pictură nu conștientizăm că în ea se înmănunchează multe, chiar foarte multe povești. Pe deoparte este autorul său, inspirația lui de moment, lumina, toată energia zilei de până la momentul începerii creației propriu-zise, toate emoțiile lui și uneori este vorba și despre modelul din fața lui. Uneori modelul este și sursă de inspirație, modelul este sursă de studiu, modelul este și sursă de viață.
Propun astăzi o scurtă incursiune în viața neștiută a modelelor ce au „pozat” pentru artiștii români. Știm despre cei din arta europeană câteva povești – poate cel mai celebru este Picasso cu modelele lui inspiraționale, pe care le „devora” în pictura sa. Fie că era Olga, Fernande, Dora, Francoise sau Jacqueline, toate au făcut parte din viața marelui artist și toate sunt astăzi parte integrantă din opera sa.
În arta românească, situațiile nu au stat diferit față de cele din arta „mamă” europeană. Artiștii români au căutat deseori să picteze după model, încă din perioada studenției, aceasta fiind o practică curentă pentru asimilarea desenului după corpul uman. În cele mai multe cazuri din spațiul românesc, aceste modele „de școală” să le spunem, erau țigănci cum se numeau în epocă, femei rome, care ofereau această facilitate de a poza, nud sau semi-nud, pentru artiști. Bineînțeles această acțiune era tranzacțională, modelele fiind plătite pentru că stăteau nemișcate ore bune oferind perspectiva corporală spre imortalizare. După ce această perioadă de școlarizare a artistului se finaliza el putea continua să plătească diverse modele să-i pozeze, dar cel mai adesea, parteneră de viață îi devenea model. Cele mai cunoscute cazuri de artiști români care și-au portretizat soțiile sau prietenele, unele dintre ele chiar în personaje istorice au fost: Gheorghe Petrașcu cu soția sa Lucreția, Theodor Pallady și partenera lui Yvonne, Alexandru Ciucurencu și soția sa Ana Asvadurova sau Corneliu Baba cu soția sa Constanța (alintată Țuca). Se mai pot aminti și soții Storck, ea pictoriță, el sculptor, ce și-au pozat. Plus multe alte cupluri de artiști, arta românească abundă în astfel de exemple.
Cum aminteam și în alte situații, Gheorghe Petrașcu a preferat să-și picteze soția în multiple ipostaze. Fie că era vorba de intimitatea atelierului său de grădinile de la Târgoviște, fie că dorea să surprindă frumusețea feminină în peisaj maritim, în toate aceste ipostaze, el alege să o picteze pe soția sa Lucreția. În majoritatea tablourilor lui Petrașcu, unde există prezențe feminine, este defapt portretizată soția sale. O practică asemănătoare a preferat și Alexandru Ciucurencu. În portretele sale de tinerețe, din anii 1930 și 1940 silueta feminină pe care o remarcăm are trăsături comune cu soția sa, și ea pictoriță, Ana Asvadurova. Mai târziu, el o alege tot pe ea pentru a da trăsăturile Anei Ipătescu, eroina istorică pe care a realizat-o la comandă politică. Putem asuma că cei doi, pe lângă comoditatea avută a modelul feminin, își iubeau și foarte mult soțiile.
Theodor Pallady o întâlnește pe Yvonne Cousin în 1924 la Paris. El va rămâne alături de ea până în 1939 când aceasta moare după o lungă suferință provocată de cancer. Mai toate portretele feminine în interioare pariziene pe care Pallady le pictează în această perioadă, o au ca personaj central pe Yvonne. Ea va deveni model, muză și inspirație pentru creațiile sale, chiar parteneră de viață. Cu toate că Theodor Pallady nu este recunoscut pentru redarea fidelă a fizionomiilor, portretele Yvonne Cousin sunt unele dintre cele mai frumoase portrete palladiene. Lucrările din această perioadă de creație a artistului au o încărcătură specială.
În fine, deși nu a fost o relație decât model de școală, adică de angajare de tinere pe care le plătea pentru a-i poza, modele rome, care au rămas imortalizare în creația Ceciliei Cuțescu-Storck sunt unele dintre cele mai frumoase studii de chip și trup pe care arta românească le-a dat. Educată la Paris, unde a văzut modalitatea de cooptare a acestor modele pentru studiu, Cecilia va păstra această practică a cooptări de rome pentru „studiu după natură” în atelierul casei sale. Aici ea va dezvolta o mică școală de arte pentru femei, ce va funcționa în paralel cu Școala de Arte, unde Cecilia era și profesoară. Din orele de studiu, din atelierul casei sale, au ieșit o serie minunată de portrete feminine, nud sau seminud, în pastel sau în ulei, ale chipurilor tinerilor rome ce i-au pozat. Ele păstrează ceva din frumusețea și frăgezimea vârstei lor, un element de exotic, dar o putere și o reziliență construită în secole. Este, poate, una dintre cele mai speciale relații de pictor(ă)-model pe care arta românească a dat-o.
