23.6 C
București
sâmbătă, 13 iulie, 2024
Google search engine
DiverseLegenda Sfântului Cuvios Onufrie cel Mare

Legenda Sfântului Cuvios Onufrie cel Mare

Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare, pomenit în calendarul creştin ortodox la 12 iunie, este unul dintre marii pustnici egipteni, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Sfântul Onufrie a trait in jurul anilor 350-400, in pustiul Egiptului. Împăratul Narsita, a trăit pe vremea când în Roma împărățea împărat Diocletian depre care se știe că era păgân. Narsita nu era departe de creştinătate, se spune în Viețile sfinților.

Neavând copii de parte bărbătească, Împăratul Nasita își dorea foarte mult şi se ruga ui Dumnezeu ca să-i dăruiască un fiu. Iar Dumnezeu, ascultându-i rugăciunea, după mulţi ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi mare vieţuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.

Și pentru că diavolului nu-I plac lucrările săvârșite de Dumnezeu, s-a înfățișat în fața împăratului luând chipul unui înțelept bătrân: Impărate, să ştii că pruncul ce s-a zămislit în pântecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din robii tăi. Dacă voieşti să cunoşti adevărul, să faci aceea ce-ți voi spune, adică: Când se va naşte pruncul, să porunceşti să se facă un foc mare şi să arunci pe prunc într-însul, şi de nu va arde, acesta va fi semnul că este fiul tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredinţat că este născut din desfrânare”.

Auzind una ca asta, împăratul s-a mâniat foarte tare pe împărăteasa sa, însă a așteptat momentul nașterii fiului fără să spună niciun cuvânt. Când a venit vremea, a făcut un foc mare și a aruncat copilul. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că pruncul, aflându-se în flăcări, a ridicat mâinile către cer ca şi cum s-ar ruga către Dumnezeu. A scos împăatul pruncul din foc, iar îngerul Domnului s-a arătat și i-a poruncit să-l boteze pe prunc şi să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va sluji pe Dumnezeu.

Onufrie a fost adus la mănăstire de mic. Pe la 7 ani obişnuia să meargă la trapeză şi să ceară câte o bucăţică de pâine, apoi se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Maicii Domnului, care ţinea în mâinile ei pe Hristos.

Onufrie s-a apropiat de icoană și a început să vorbească cu pruncul Hristos. I-a zis că a mers să-și ia o bucățică de pâine de la trapezar, întrebându-L pe Mântuitor de ce nu mănâncă și El. Onufrie i-a zis pruncului Hristos „Iată, primeşte partea mea şi mănâncă”, iar Hristos închipuit pe icoană Și-a întins mânuța și a luat pâinea din mâinile lui Onufrie.

Trapezarul, mirat că Onufrie cere atâta pâine, l-a urmărit și văzând ce se întâmplă, s-a speriat și a povestit monarhilor. Atunci avva l-a învățat pe trapezar: când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine să nu-I dai, ci să-i spui Du-te de cere pâine de la Acela căruia i-ai dat de multe ori. Și copilul Onufrie, flămând fiind, s-a dus plângând la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a zis către Pruncul de pe icoană: Trapezarul nu voiește să-mi dea pâine de la el și-mi este foame, dă-mi tu de la Tine, că și eu Ți-am dat Ție.

Pruncul Hristos îndată i-a întins o pâine mare, frumoasă, curată și albă ca zăpada. Văzând minunea, monarhii bisericii au început a preamări pe Dumnezeu.

 Mai târziu, Sfântul Onufrie părăsește mănăstirea și merge în deșert. Va locui într-o peșteră, în pustie, unde a vieţuit vreme de şaizeci de ani, nevăzând faţă omenească, hrănindu-se dintr-un curmal aflat în apropierea chiliei sale.

După mulți ani, Cuviosul Pafnutie cel Mare, călăuzit de un înger în deșert, timp de 40 de zile, fără hrană, a ajuns la Cuviosul Onufrie. Sfântul Onufrie i-a spus Sfântului Pafnutie că a fost trimis de Dumnezeu pentru a-l înmormânta, căci urma să moară în scurt timp.

Mormântul Cuviosului Onufrie va fi fost săpat de doi lei. Fără să se teamă, cuviosul Pafnutie cel Mare a învelit trupul Sfântului Onufrie cu o parte din veşmântul său, și a văzut că in timp ce îl pregătea pe Onufie de îngropăciune, chilia sfântului s-a prăbușit, pomii s-au uscat și firul de apă din care Onufrie băuse apă, a secat.

Sursă: Viețile sfinților

Veronica Diac
Veronica Diachttp://canal33.ro
A preferat întotdeauna să facă munca „nevăzută” a unei redacții jurnalistice, cea de documentare, extrem de prețuită și de căutată atunci „când îți arde buza”, dar care îl lasă mereu în umbră pe autorul ei. E specializată în relația presei cu instituțiile bancare, de asigurări sociale și de sănătate, dar și pe spinoasa problemă a pensionării. Pasiunea ei cea mare e însă să scrie povesti urbane despre locuri și personaje care au făcut cândva „istorie”!
RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments