Mă uit la fotbal atunci când joacă ai noștri prin campionate externe, deci destul de rar, când joacă Messi, Neymar Jr, Ronaldo, Mbappe, vedete de care am auzit și eu. Acum, cu acest campionat nu mă gândeam că va fi mare brânză.
La primul meci, cel de la Munchen, nici nu am căutat să văd cine transmite, unde poate fi văzut. În afară de Ianis Hagi de care e imposibil să nu auzi, măcar datorită tatălui, dacă nu din reclame, nu știam alte nume. Bucuria sportivă națională a însemnat ani buni Simona Halep sau Cristina Neagu, acum David Popovici, a fost și boxul la un moment dat, și fetele de la handbal, victorii mai puțin mediatizate, fără multă agitație.
Fotbalul se consuma intern și multe lucruri bune nu auzeai, nici despre jucători, nici despre patroni. Dar de pe 17 iunie, fotbalul a devenit vedeta bună.
Cu doar câteva zile în urmă, subiectul care a ținut „pagina” FB a fost Coldplay și huiduielile celebre. După trei zile de la primul concert m-am decuplat pentru că deja era mult, prea mult. Și pac, campionatul de fotbal a schimbat agenda. Brusc, pe rețelele de socializare intrau imagini cu stadionul în galben de pe „Allianz Arena”. Mă surprindeau postări de la persoane care nu au arătat vreodată cel mai mic interes pentru acest sport. Am dat și volum la imagini. Era bucuria bucuriei. Cele trei goluri care aduceau victoria alor noștri concurau cu suporterii care cântau imnul din tot sufletul lor. Răsuna până acasă mândria și fericirea românilor de pe stadionul german. M-am uitat de nenumărate ori la imaginile de la începutul meciului, atunci când fiecare țară își onorează imnul, la chipurile fericite, cu lacrimi, cu îmbrățișări, o explozie de emoție pe care nu o mai văzusem la așa intensitate de nici nu mai știu când. Nu îmi era foarte clar câți de pe stadion erau veniți din țară doar pentru meci sau câți erau români plecați la muncă în Europa și s-au găsit împreună la Munchen. Împreună, erau impresionant de mulți. Și arăta tare bine.
Am întrebat microbiști învederați cum e echipa. Păreri în opoziție, ba că sunt slăbuți, ba că au șanse bune, una peste alta nu e o echipă de genii, nu e „generația de aur”, dar e „generația de suflet”. Discutabilă această definiție, sunt în folclorul nostru ceva expresii cu „sufletul”, mai degrabă peiorative, dar ce e cert e că expresia a fost îmbrățișată de fericitul public. Pentru că generosul public avea nevoie de bucurie, de o bucurie colectivă în care să ne regăsim cât mai mulți, dacă nu toți.
Meciul cu Belgia nici nu fusese disputat și atmosfera era de îngăduință, indiferent de scor. Băieții și-au asigurat locul în optimi și asta conta cel mai mult. Dar și mai mult conta că se trăia românește și acasă, și în Germania. Marea galbenă s-a mutat de la Munchen la Koln și apoi la Frankfurt. Oameni în toată firea țopăiau ca niște copii în așteptarea meciului. Important e să joci, să fii pe teren, să le fii alături, scorul parcă era o miză secundară, adiacentă jocului.
De zeci de ani, nimeni și nimic nu a mai reușit să pună atâtea sentimente bune laolaltă, să mobilizeze atâta popor care să se regăsească în aceeași cauză, să treacă Carpații pentru ai noștri, buni, răi, mai slăbuți, mai grăsuți, dar sunt ai noștri, își dau sufletul acolo pe teren, aleargă cu un scop chiar dacă unii spun că nu mereu cu cap. Oamenii aveau nevoie de această bucurie, o bucurie care să treacă granița, să se vorbească despre România și români într-o cheie favorabilă. În mod evident, nu e momentul unor analize obiective. Pentru că aici e despre mai mult decât fotbal sau valoarea echipei sau a antrenorului. E despre noi ca nație care ne regăsim foarte rar și foarte puțin în motive și rațiuni de care să fim mândri împreună, nu doar separat, în mici insulițe, în bula fiecăruia.
Explozia asta pe care am văzut-o în cele trei meciuri și cu reverberații în toate zilele de după este o expresie limpede că noi, oamenii acestei țări, nu prea găsim întâmplări care să ne facă bucuroși și fericiți umăr la umăr, mână în mână. Și a venit un campionat, cu o echipă care nu e cea mai cea, dar care va rămâne în memoria colectivă pentru că, după atâția și atâția ani, ne-a adus ceea ce ne lipsea și e posibil să ne mai lipsească, mândria de a fi împreună.
