Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, nu a participat la ceremoniile de marcare a 33 de ani de independență a Republicii Moldova, domnia sa anunțând anterior că s-a îmbolnăvit de COVID-19.
La ceremoniile oficiale au participat cei trei președinți ai țărilor baltice – Lituania, Letonia și Estonia. Cei trei șefi de stat au semnat la Chișinău o declarație de susținere a integrării europene a statului moldovean. „Urcați în trenul aderării la UE, nu pierdeți oportunitatea. Următoarea poate veni peste 20-30 de ani”, au declarat aceștia în cadrul unei emisiuni de televiziune a postului public Moldova 1.
Cei trei șefi de stat au vorbit despre beneficiile de care au avut parte țările lor o data cu aderarea la Uniunea Europeană. Țările baltice sunt alături de Republica Moldova în parcursul său european, au reiterat aceștia.
Istoria contemporană a statului moldovean arată în felul următor:
27 august 1989 – Marea Adunare Naţională și rezoluția privind decretarea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la grafia latină, finalizată cu adoptarea la 31 august 1989 a legii respective.
Noiembrie 1989 – Congresul Deputaţilor din fosta URSS a denunţat pactul Ribbentrop-Molotov. Febuarie/martie 1990 alegerile libere în Primul Parlament pe circumscripţii uninominale. Deputaţii moldoveni au început să realizeze în practică, prin adoptarea actelor legislative, voinţa cetățenilor moldoveni.
27 aprilie 1990 – legiferarea tricolorului ca drapel de stat.
23 iunie 1990 – Declaraţia Suveranităţii şi denunţarea Pactul Ribbentrop-Molotov. Declaraţia Suveranităţii şi denunţarea Pactul Ribbentrop-Molotov.
3 noiembrie 1990 – aderarea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, legea cu privire la stemei de Stat.
Proclamarea independenței statului moldovean este în strânsă legătură cu puciul din 19 august 1991 de la Moscova, astfel că la data de 27 august 1991 deputaţii primului Parlament şi-au proclamat independenţa faţă de URSS şi au legitimat acest act istoric adoptat de Parlament prin votul unanim al delegaţilor de la Marea Adunare Naţională. Ca urmare a conflictului declanșat pe Nistru, Republica Moldova, în ianuarie 1992 este acceptată în cadrul OSCE, iar în martie 1992 în calitate de membru plenipotenţiar al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Diferența dintre independență și suveranitate este că „independența” este situația unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară iar „suveranitate” este calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independență; putere supremă.
În ultimii 250 de ani teritoriul dintre Prut și Nistru a funcționat doar 33 de ani ca stat independent, 51 de ani ca parte a URSS, 22 de ani ca parte a României și 106 ani ca parte a Imperiului Rus. În cei 33 de ani de independență, cea mai mare problemă a clasei politice de la Chișinău a fost lipsa unei viziuni de construcție a acestui stat – inițial decidenții moldoveni și-au dorit unirea cu România, iar reticența decidenților politici români, care după decembrie 1989 au semnat un tratat de bază cu URSS-ul, i-au pus în situația de a construi propria statalitate.
Sunt martor al istoriei contemporane a statului moldovean din 1992, când mi-am stabilit domiciliul în Chișinău. Republica Moldova funcționează doar în baza asistenței financiare și energetice din exterior – România și mai recent Uniunea Europeană sunt principalii subiecți care susțin existența ei. Datele mai mult sau mai puțin oficiale ale statului român spun că circa 900.000 de moldoveni născuți între Prut și Nistru și-au redobândit cetățenia română.
Investițiile financiare și politice din exterior, creșterea în cantitate a discursurilor laudative a decidentului politic moldovean – Maia Sandu și echipa – spun că, ori decidenții politici moldoveni primesc sprijin politic exterior ori că, în ciuda disfuncționalităților lui, statul moldovean nu va dispare. Cel mai probabil și una și alta!
Toate aceste semnale politice trimise de către noua conducere politică a Uniunii Europene spre Republica Moldova ne arată că această ciudată statalitate moldovenească, în care circa o jumătate din populația cu drept de vot are cetățenia română, este un protejată de Uniunea Europeană. Apropos, modul în care diplomația moldoveană a prins trenul integrarii europene pentru a deveni stat cadidat la Uniunea Europeană, sărind din mers în vagonul Kievului, a stârnit numeroase ridicări din sprâncene diplomaților ucraineni dar va intra în manual pentru transformarea unui moment regional dificil într-o oportunitate de politică externă. Decidenții politici de la Bruxelles, privesc în acest moment Republica Moldova la pachet cu Ucraina.
Este de precizat că Uniunea Europeană nu-i poate oferi mai multe Chișinăului decât îi oferă Kievului și invers.
Din punctul meu de vedere, la Bruxelles, există mai multe întrebări care se referă la soarta Ucrainei/Republicii Moldova după terminarea războiului de pe teritoriul ucrainean. Prima întrebare ține de modul de administrare al negocierilor pentru integrare europeană a celor două – se vor aplica, sau nu, criteriile de la Copenhaga?
Aplicarea acestui pachet de condiționalități de integrare este una care va pune Kiev-ului, deci și Chișinăului, un termen foarte îndepărtat de accedere în această uniune de state.
