E imposibil să nu privim cu îngrijorare perspectiva unei negocieri directe Trump-Putin, la o masă unde nici Europa, nici Ucraina nu sunt invitate. Contextul internațional e complicat, dar dincolo de orice teorie a conspirației sau optimism forțat, trebuie să ne punem întrebarea fundamentală: ce poate cere Trump într-un astfel de deal și ce ar putea oferi Putin?
Scenariile logice nu sunt deloc îmbucurătoare. Dacă Putin cere ieșirea SUA din Europa și oprirea sprijinului pentru Ucraina, atunci Trump ar trebui să obțină ceva monumental în schimb. Singurul obiectiv logic pentru SUA ar fi să rupă legătura Rusia-China. Dar cum? Cu ce preț?
Să spunem că Rusia ar accepta să-și vândă resursele Europei în loc de China. Problema? Europa nu e la masa negocierilor, iar SUA pierde economic din asta, având propriile exporturi de gaze lichefiate. Cum te asiguri că Rusia chiar respectă o astfel de înțelegere? Răspuns simplu: nu te asiguri. Ar fi o naivitate crasă să crezi că Moscova nu va face contrabandă cu Beijingul, sub diverse forme, la prima ocazie.
Alte variante sunt la fel de absurde: împărțirea Ucrainei între Rusia și SUA? Imposibil, pentru că Ucraina nu va accepta niciodată o prezență americană pe teritoriul său în condițiile unui armistițiu prost. Împărțirea Europei? SUA are deja NATO, ar însemna să renunțe la poziții strategice fără a câștiga nimic concret.
Cel mai realist scenariu nu e Yalta 2, ci un șantaj de tipul „Faceți ce zic eu sau ies din NATO și vă pun tarife de 100%”. Un astfel de șoc ar bulversa Europa, dar nu ar garanta ascultare oarbă. Europa, într-un astfel de scenariu, ar avea o ușă deschisă spre Beijing, care ar veni cu AI, investiții și respect diplomatic. Ucraina n-ar ezita să facă front comun cu China, iar SUA ar risca să-și piardă poziția de hegemon global.
E aberant, dar pare că fix acolo ne îndreptăm, dacă ne uităm la retorica accelerationiștilor anti-democrație gen Vance, Thiel și Musk, care visează haos total ca să distrugă liberalismul european. Problema e că nici acești nebuni ideologici, nici realiștii clasici ca Rubio nu sunt cei care decid. Trump gândește tranzacțional: „Ce iese pentru mine din asta?”. Și aici se joacă totul.
Pentru România, situația e cea mai complicată din ultimii 25 de ani. Nu avem conexiuni directe cu Trump, nu avem o diplomație activă care să influențeze ceva real la Washington. Suntem excluși și de americani (Munich) și de europeni (Paris). N-avem garanții de securitate reale în afara SUA și, poate, Turciei. Iar dacă SUA chiar iese complet din regiune, singura soluție rămâne o combinație complicată cu Turcia și Israel. Fără asta, nu vom mai exista ca stat, ca suveranitate, pentru decenii.
Bolojan trebuie să iasă public acum. Nivelul de stres social e maxim și lipsa unei direcții clare ne va costa enorm. Cu haosul internațional care urmează, România nu-și poate permite să fie frunză în vânt. Întrebarea e: înțeleg decidenții noștri gravitatea momentului? Răspunsul, din păcate, pare să fie nu.
Și-atunci, ce facem? Cât de pregătiți suntem pentru haosul următoarelor săptămâni?
