Titlul pare o poantă, dar nu e. Și o să explicăm de ce, e o poveste extrem de interesantă și de adevărată. S-a stins ieri unul dintre ultimii monștri sacri ai cinematografiei europene, Alain Delon, idolul mamelor și bunicilor noastre, pentru care se rupeau nasturii la cozile pentru bilete de cinema. În România, însă, Delon a avut nu doar meritul de a fi cucerit publicul prin filmele sale, ci și de a fi lansat o industrie autohtonă de mare succes, care i-a îmbogățit pe mulți: cojocăritul. Filmele lui Delon au rulat peste tot, dar noi suntem, probabil, singura țară în care ”alendelonul” a devenit substantiv comun.
Cojoacele de oaie ori de capră se fac de milenii în toată lumea, dar, ca obiect vestimentar, ele au avut o problemă: erau asociate cu imaginea ciobanilor, a peizanilor de la munte. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să poarte cojoc la oraș, unde se preferau paltoanele.
Schimbarea a fost adusă de al doilea război mondial, în care piloții de bombardiere au fost dotați cu geci din blană de oaie, pentru a suporta frigul din carlingă.
Blana de oaie a ajuns, astfel, să fie asociată cu imaginea eroilor de război, bărbații duri ai aerului.
Nu putea trece prea mult pînă cînd respectiva imagine să fie exploatată în filme. Nu e clar cine a a purtat primul cojoc pe marele ecran. În 1963 a fost Rod Taylor, spre exemplu, în filmul The VIP’s, în 1969 Robert Redford, în Downhill Racer. Între ei, însă, a bubuit în 1965 Alain Delon în filmul ”A fost cîndva hoț”, difuzat cu mare succes și în România.
Cojocul de oaie purtat de personaj face furori, ”alendelonul” devine substantiv comun și e momentul în care românii decid că e un must have.
Industria blănii capătă un avînt neașteptat, lumea se bate să se doteze cu respectivele cojoace; ușor de zis, greu de făcut, însă.
Cojocul, ca piesă vestimentară, vine la modă în anii ’60 – ’70 nu doar la noi, ci și peste hotare, iar cele cinci fabrici din România, de la București, Orăștie, Timișoara, Iași și Oradea lucreză masiv pentru export, livrînd în Italia, Franța, Germania, URSS șamd. Cojoacele se vînd la shopuri, pe valută, și e greu să uităm celebra scenă din ”Nea Mărin Miliardar” cînd olteanul vrea să tîrguiască ”o cojoacă” de la hotelul de cinci stele, dar i se transmite că banii lui ”nu sunt buni acolo”.
Lumea bună de la oraș se bate pentru cojoace, dar există o singură soluție: meșterii blănari particulari. În anii ’70, cojoacele se vînd cu prețuri de la 4-5.000 de lei în sus, ajungînd și la prețuri triple, funcție de model, iar cine are norocul să aibă acces la cojocari, în general, ardeleni, trebuie să își lase măsurile și să aștepte cu lunile livrarea.
Dar merită: ai un ”alendelon”, ești șmecher, carevasăzică. Mai ales că actorul francez recidivează în alte cîteva filme cu de acum celebrele cojoace, așa că reclama e de top.
Nomenclatura, securiștii, vedetele, oamenii cu mari posibilități materiale, sunt, evident, primii serviți și se ajunge la o industrie pe verticală, în care românii fără relații și cu mai puțină dare de mînă se mulțumesc să cumpere cojoace second-hand de la alții și recurg adesea la revopsirea lor.
Cei îmbogățiți de noua industrie lansată de Alain Delon sunt maeștrii cojocari, iar unul de excepție este Ioan Lazurcă, tatăl primei doamne Carmen Iohannis, care face avere, după cum mărturisesc în presă chiar membrii familiei.
În fapt, Lazurcă ajunge atît de bogat încît, tot potrivit rudelor sale, îi face fiicei sale, în 1989, o nuntă cu tînărul Klaus Iohannis cu atît de mare ștaif, la Sibiu, încît tînărul cuplu strînge, din dar, cca.jumătate de milion de lei, sumă imensă pe atunci, bani suficienți pentru cinci Dacii sau două apartamente cu patru camere în București. Cojocarul Lazurcă a murit în 2010, la vîrsta de 96 de ani, în pofida faptului că prelucrarea blănurilor îi provocase o afecțiune severă care l-a costat un plămîn. În ultimii ani de viață, cojocarul a apucat să vadă, cu tristețe, probabil, apusul epocii în care cojoacele dădeau tonul, o modă greu de crezut că va mai reveni vreodată.
