Am primit cadou „O zi din octombrie”. Autori Yair Agmon și Oriya Mevorach, traducerea Irina Weinberg. La București a fost lansată în ziua de 8 octombrie. Nu întâmplător. E o carte care cuprinde patruzeci de povestiri despre patruzeci de eroi. Când le citești îți dai seama că de fapt sunt mai multe personaje. Cei care povestesc despre cum au supraviețuit sau despre persoanele pe care le-au pierdut în acea zi de 7 octombrie, începând cu tinerii de la festivalul Nova și apoi cu cei din kibuțurile din apropierea fâșiei Gaza, se adaugă celor patruzeci.
Nu e nimic literar. Sunt relatări care formează tabloul acelei zile urmate de altele și mai confuze, și mai tulburătoare. Nu e literatură. E viață și moarte povestite fără niciun interes stilistic. E sobru, aspru, colțos. Nimic patetic, lacrimogen. Fără metafore, fără alegorii, fără patetisme. Tensiunea crește cu fiecare povestire. Am trecut de la o uimire aproape paralizantă față de curajul dus la limita raționalului – oameni încăpățânați să salveze vieți, mulți necunoscuți, decât să își salveze viața – la neînțelegere față de cum au fost surprinși de la civili, la armată, poliție, la ora aceea a dimineții când sirenele sunau diferit de ceea ce era cumva obișnuit pentru acea parte a lumii.
Nu sunt foarte familiarizată cu ebraica. O percep extrem de sobră, severă, stâncoasă. Poate că tratamentul vocalelor, de fapt consoane tratate ca vocale, lipsa palatalizări fac sunetele aspre. Parcă fiecare cuvânt e o sentință. Limba pe care o folosim nu poate fi diferită de caracterul, natura oamenilor care o vorbesc. Pe fond, un popor modelează vorba în consonanță cu felul de a fi, de a simți. Fără să cunoști civilizația și cultura unui popor, doar ascultându-l vorbind, poți să ai imaginea a ce vei întâlni. Cum, ca un exemplu ușor de priceput, moldovenii și dulcele grai moldovenesc se reprezintă reciproc.
Oamenii din această carte își povestesc suferința cu o rigoare care nu îi lasă să se tânguie în văzul lumii, ci doar să spună. Apăsat. Nimic telenovelistic. Suferim, dar nu despre asta e vorba, parcă îți spune fiecare povestitor. E vorba despre cum te ridici, mergi înainte și nu uiți nicio jertfă.
Toate poveștile sunt relatate aproape telegrafic, fără abuz de cuvinte, fără să forțeze emoția cititorului. Poveștile despre fetele și băieții care au pierit în acele zile domină cuvintele, alese cu parcimonie, așa încât să nu umbrească gesturile și faptele. Și, cu toată durerea și suferința, toți transmit o anumită împăcare: nicio moarte nu a fost în zadar. E o lumină ce răzbate din această credință. În aproape nicio relatare nu e manifestă ura față de cei care au transformat o zi de sărbătoare (era Simhat Tora) într-o zi de comemorare. Sunt numiți „teroriști” fără niciun alt adjectiv, epitet. Cel care li se adresează cu „porcii din Hamas” e un beduin musulman israelian, care transportă răniți la spital cu riscul să fie confundat cu un terorist de către soldații israelieni.
Una dintre povestiri m-a oprit în loc. Mă întrebam ce credință și încredere trebuie să ai în poporul căruia îi aparții, în destinul comun, ca să poți să privești tristă, dar nu supărată, pierderea propriului copil. Pe numele lui, Yotam, tânărul de 28 de ani este răpit de teroriști din kibuțul în care locuia. Timp de 70 de zile rămâne în captivitate. Este ucis de către soldați israelieni care descoperă întâmplător locul, dar îl confundă și pe tânăr cu teroriștii. După ce și-au dat seama ce au făcut, soldații respectivi „sunt distruși, nimeni nu mai e în stare de nimic, le vine să moară”. Iar mama băiatului înregistrează un mesaj video în care le transmite că nu e supărată pe ei, că nu îi judecă pentru că „nu te poți supăra pe o greșeală” și îi îndeamnă să nu se gândească de două ori când văd un terorist.
Un bărbat aflat la pensie, militar de carieră, devine un cărător de cadavre. Pe tot drumul pe care îl parcurge cu mașina, vede cadavre, unele incendiate, imposibil de ridicat fără a le dezmembra. Pentru că și cadavrele puteau fi răpite, ajută la depunerea lor într-un cort improvizat. În total, în doar câteva ore, 240. El a cărat cel puțin 80. Relatarea lui se termină astfel: „Politica nu-mi stă în fire, dar tot timpul mă întreb când va apărea și se va ridica un conducător care să ne spună: <<Oameni buni, gata cu certurile, eu ştiu ce să fac, uite ceva care ne va conduce spre un loc mai bun>>…Tot ce vreau este să fim într-un loc mai bun, mai bun decât acum”.
