A fost odată un loc la care râvneau toţi pământenii. Olimpul. În care cei mari, cei frumoşi, cei înţelepţi, cei puternici trăiau în fericire şi huzur, distracţia lor preferată fiind împletirea sau despletirea firelor destinelor micilor muritori care se agitau toată ziua, acolo, la poalele muntelui, să le aducă ofrande.
O dată la 4 ani, oamenii încearcă să ajungă zei, alegându-i pe cei mai buni dintre ei. O dată la 4 ani, omenirea se scutură de zgura meschinăriilor, a conflictelor interioare, a goanei după iluzoriu, a urii mocnite, şi se prezintă, despuiată de prejudecăţi şi şovinisme, la startul unui nou concurs destinat zeificării. Şi cei mai buni dintre cei buni îşi pun în joc puterea, agilitatea, inteligenţa, măreţia, altruismul pentru a câştiga cununa de lauri.
Armele tac* şi sportivii vorbesc. Cum ştiu ei mai bine. Fără cuvinte, deci fără minciuni. Doar ei şi mesajul lor către cei de lângă, umăr la umăr, în încercarea de a ne spune ceva nouă, celor capabili doar să privim. Nu mă iluzionez. Ca şi în viaţa noastră obişnuită, de simpli muritori, unii frazează prost, alţii uită din cuvinte. Dar alţii scriu poeme adevărate, de o sensibilitate şi de o forţă remarcabile, în faţa cărora nu poţi decât să-ţi ţii răsuflarea până la sfârşit pentru ca, odată ajuns acolo, să scoţi din tine toată bucuria de a fi văzut născându-se o capodoperă. Dar nu victoria este cea care te bucură. Nu medalia pe care-o va primi şi nici măcar faptul că i-a învins pe alţii. Ci, pur şi simplu, capacitatea de a fi cea mai bună variantă a sa. Acea minunată însuşire a oamenilor care le-a permis să se strecoare printre firele păpuşarilor olimpici.
O dată la 4 ani, mă ghemuiesc în faţa televizorului să mă uit la omenirea strânsă pe un stadion. Şi-i simt alături de mine, ghemuiţi în cameră, pe toţi pământenii care privesc Olimpiada. Şi bucuria mea poate fi bucuria lor sau tristeţea lor. De azi, pentru câteva săptămâni, sentimentul meu va fi şi sentimentul lor. Vom reînvăţa, pentru câteva zile, să suferim şi să ne bucurăm împreună, pentru alţii. Pentru o idee sau pentru un drapel.
Ne vom aduce aminte ce înseamnă să alergi lângă sufletul atletului tău, dar să nu iei nici o medalie. Pur şi simplu, să te bucuri că există undeva un om (pe care, probabil, n-o să-l cunoşti niciodată personal sau n-o să-ţi devină niciodată prieten) care a putut să-şi depăşească limitele. Şi te simţi şi tu, alături de el, mai puternic, mai demn de recunoașterea pe care ne-o dorim în secret cu toţii. Pentru câteva zile, uităm de noi pentru a trăi prin ei. Prin cei ce sunt suficient de buni pentru a ne reprezenta la confruntarea dintre naţiuni. Dar să nu ne amăgim. Orice steag ar fi înălţat, el reprezintă victoria umană împotriva slăbiciunilor, împotriva statutului de muritori. Orice limbă ar vorbi învingătorul, ea este cea a bucuriei de a fi demonstrat că se poate mai mult şi mai bine, că oamenii sunt capabili de lucruri la care, în intervalul dintre Jocurile Olimpice, nici nu îndrăznesc să viseze.
Când eram mic, îmi doream să pot concura şi eu. Îi priveam cu invidie pe cei aclamaţi de stadioane întregi. Mai târziu am realizat că şi eu sunt cel aclamat. Că, alături de ei, pe podium, stau şi eu, de fiecare dată când îi iubeam suficient de mult încât toată energia şi concentrarea mea să aparţină secundelor sau minutelor în care mi-am ţinut respiraţia, în aşteptarea finalului cursei sau al exerciţiului la sol.
Mi-am dat seama că, exceptând cazurile deviante, în care cel mai bun dintre atleţi devine doar cel mai bun produs comercial, de fiecare dată când se câştigă o competiţie, oamenii de pretutindeni au mai făcut un pas spre a-și forța limitele. Fiecare îşi spune: dacă el a putut, pot şi eu. Trebuie doar să vreau. Important este cum lupţi, nu victoria. Eu aş spune că important este şi pentru ce lupţi. În scopul efortului tău stă şi izbânda aşteptată. Ai învins cel puţin o dată când ţi-ai ales scopul. Şi mai câştigi o dată când îi priveşti pe ceilalți nu ca pe adversari, ci ca pe prieteni. Fără ei, n-ai avea forţa să te ridici şi să te întreci doar cu tine. Singur, omul nu simte nevoia să se autodepăşească. Învingi din nou atunci când efortul tău e cinstit şi total. Când dai totul pentru lucrul în care crezi. Şi încă o dată atunci când, ajuns la finalul probei, îl îmbrăţişezi pe învingător.
Îmi amintesc un atlet african care, pierzând un pantof în timpul alergării, a terminat cursa desculţ. Strângând din dinţi, cu tălpile rănite. Şi ştiu că, alături de zecile de mii de spectatori ridicaţi în picioare pe stadion, încurajându-l, eram şi eu (am simţit că are nevoie de mine), şi tu, şi toţi cei de acasă care aşteptam cu inima undeva ghemuită în gât, să se termine, pentru a ne simţi mândri de faptul că suntem contemporani cu cel care ne-a arătat sau ne-a adus aminte că, dacă vrei cu adevărat, poţi să înfrunţi viaţa, cu sufletul însângerat, şi poţi ajunge la Finish, mulţumit de tine. Că poţi învinge de fiecare dată când îţi doreşti, că poţi fi mai bun, mai înţelept, mai măreţ şi mai puternic în fiecare secundă în care lupţi cu adevărat pentru asta.
O dată la 4 ani, buletinele de ştiri încep cu informaţii despre victorii, despre lacrimi de fericire şi despre speranţă. O dată la 4 ani, oamenii încearcă să ajungă zei. Şi demonstrează cât de minunaţi oameni pot fi.
*Așa cere tradiția. Mi-aș dori ca și de această dată, să fie respectată de jur-împrejurul globului!
