Deși pare o floare absolut comună și etichetată buruiană pe nedrept, păpădia este floarea care ne înveselește, iar când trecem pe lângă ea ne amintește de coplărie.
Se spune că Dumnezeu, pe vremea când umbla pe pământ, și-a trimis îngerul să-l ajute să caute cea mai frumoasă floare. Si a coborât îngerul, și a cutreierat pământul după floarea cea frumoasă. Mergând, vede un câmp cu lalele roșii ce stăteau ridicate semeț către cer, și le-a întrebat: Unde v-ar plăcea vouă cel mai mult să trăiți? Pe data, lalele răspunseră la unison: noi vrem să trăim pe pajistea unui castel, unde culorile noastre fierbinți s-ar zări mai bine lângă culoarea cenușie a zidurilor. Și am vrea să fim mângâiate de o prințesă care să ne laude mereu frumusețea.
Întristat de ce auzi, îngerul plecă mai departe și se opri lângă un trandafiri: care crezi tu că ți-ar fi locul preferat?
„Mi-ar plăcea să mă înalț pe zidurile unui castel, căci sunt fragil și delicat și nu aș putea face lucrul acesta de unul singur. Eu am nevoie de îngrijire și de un adăpost primitor”. Din nou, îngerul florilor s-a posomorât și s-a îndreptat în pădure către o violetă, pe care a întrebat-o: unde ai vrea tu cel mai mult să trăiești ? „Aici, în codru, unde sunt ascunsă de ochii tuturor”, i-a răspuns violeta. „Pârâul îmi răcorește rădăcinile, iar copacii mă adăpostesc de fierbințeala amarnică a soarelui”. Îngerului nu i-a plăcut nici răspunsul violetei. A străbătut pământul în lung și-n lat, întrebând în stânga și-n dreapta, dar toate florile voiau să iasă în evidență, să fie speciale, să fie cele mai frumoase și mai colorate.
Obosit și necăjit, a văzut o micuță păpădie pe marginea drumului și a întrebat-o îngerul, aproape fără speranță, cum ar vrea să arate.
Păpădia a oftat, căci nu știa ce să îi ceară îngerului, așa că l-a rugat să-i dea un răgaz. Se tot gândea, oare cum aș vrea să fiu? Și-a ridicat ochii din pământ și văzând soarele, și-a zis că ar vrea să fie ca el, galbenă și stălucitoare, luminând câmpuri, drumuri și poieni. Dar la căderea nopții, privind spre cer, a văzut luna care era rotundă și frumoasă, iar albul ei argintiu lumina întunericul. Si s-a gândit pe loc că ar vrea să fie la fel. Dar a venit miezul nopții și văzând stelele luminând bolta cerească, a vrut să fie asemeni stelelor.
După ce a trecut răgazul de gândire, îngerul a venit să afle răspunsul. Micuța păpădie nu era hotărîtă. Voia să semene, pe rând, ba cu soarele, ba cu stelele. Doar un singur lucru îl știa cu siguranță, că îi plăceau tare mult copii și îndrăgea veselia și zbenguiala lor, se bucura că îi poate face fericiți cu drăgălașa ei floare pufoasă. Auzind ce gândește, îngerul îi zise: tu vei înflori oriunde vine primăvara și vei cunoscută ca floarea copiilor!
Văzând din cer nehotărârea și veselia ei copilărească, în marea Sa bunătate, Dumnezeu a dat poruncă să i se implinescă toate dorințele.
Și de atunci păpădia, floare cu puteri dumnezeiești, este veselă ca un spiriduș și ne încântă cu corola ei pufoasă, galbenă și rotundă ca un soare. Și așa cum și-a dorit, devine apoi o micuță lună în miniatură, rotundă și albă. Iar la final, dacă sufli peste ea, păpădia înalță steluțe spre văzduh și le împrăștie în toate zările, bolta nopții în miniatură.
Și vrând Dumnezeu să lase multă bucurie copiilor, i-a dat păpădiei viață lungă, din primăvară până în toamnă.
(Sursă foto: Pixabay)
