Bradul de Crăciun simbolizează speranța, viața și bucuria adusă de sărbătoarea Nașterii Domnului. De-a lungul secolelor, povestea și tradiția lui au evoluat, dar esența sa a rămas aceeași: un simbol al luminii și al iubirii divine.
Legenda spune că după aflarea nașterii lui Iisus, vrând să fie părtași la minunea săvârșită și să-i aducă daruri pruncului abia născut, toți copacii din pădure s-au pus la sfat. Plini de speranță se adunaseră într-o poiană, dar tocmai în vremea aceea s-a pornit din văzduh ninsoare cu viscol și cu ger năpraznic ce îngheța totul în jur. Așa că repede au pus totul la cale și primii care au plecat la drum au fost merii și perii, mititei și plini de rod. Și mergeau ținându-se aproape unul de altul, căci aveau coroanele încărcate cu poame pentru Domnul. Pășeau încet, cu grijă, căci vântul le viscolea frunzele.
În urma lor pășeau nucii, înalți și mândri. Nu le era frică, se simțeau mari și puternici, însă urgia ce se pornise i-a lăsat îndată fără frunziș.
Falnici, stejarii au pornit imedoat la drum, în alai de frunze în culori roșiatice. Erau bătrâni, se pare, și au început să obosească. În plus, frunzele le-au fost trântite la pământ și a început să le fie frig.
Stejarii bătrâni s-au oprit obosiți de urgia ce se abătuse asupra lor. „Ce ne facem? Cum să ne înfățișăm Domnului atât de obosiți și dezgoliți?”, se sfătuiau între ei. „Nouă ne e rușine să mergem așa, au vorbit într-un glas merii și perii”, mai spune povestea.
„Nici noi, grăiau nucii, să mergem așa, parcă n-avem nicio noimă. Suntem cu crengile dezgolite și degeaba am înveșmântat miejii aurii în coajă subțire de lemn o să înghețe, că mult mai este până ajungem”,
„Vai, vai, am înghețat, au zis stejarii, ne troznesc crengile și ne e frig, nu mai avem vlagă să mai înaintăm prin așa omăt, suntem sleiți de putere!”.
Încet, venea din urmă bradul, înalt si semeț, drept și fără frică, în bătaia viscolului.
„Apoi m-oi încumeta eu să merg mai departe, n-am fructe de apărat, crengile mele se feresc mai lesne de omăt, eu n-am frunze, iar acele-mi de pe ramuri, bag seama, se iau la trântă cu vântul. De răzbit, oi răzbi eu până la Betleem, dar nu sunt hărăzit ca voi cu rod folositor, eu am doar niște biete conifere, n-am daruri de dat”, a sunat tânguirea bradului cel semeț.
Și atunci au luat merii și perii poame din crengile lor și le-au prins în ramurile de brad. Nucul și stejarii nu s-au lăsat mai prejos și au trimis în dar nuci și ghinde, au împodobit bradul cum au știut ei mai bine.
Așa încărcat, a plecat bradul și pășea cu grijă să nu piardă podoabele de la frații lui, daruri menite lui Iisus. Că tare mândru se simțea plin de roade și cu încredere că poate să le ducă. Și mergea bradul cu grijă mare, să nu-i smulgă viscolul darurile.
Când a ajuns în Betleem, bucuros de izbândă și emoționat la vederea pruncului, bradul a început să plângă de așa bucurie mare. Și s-a săvârșit atunci minune dumnezeiască, lacrimile lui se unduiau peste crengi și s-au transformat în beteală, firișoare subțiri de aur și argint. Bradul era tot o lumină, o stea din cer i-a coborât pe creștet, iar crengile-i sclipeau în iesle. Și s-au mirat magii și au împletit atunci ghirlande din crenguțele lui, pe care le-au așezat la ușa ieslei ca să o împodobească.
De atunci bradul este considerat un simbol al luminii, al Crăciunului și al nașterii lui Iisus.
