„Înainte înotam în sânge, acum înotăm în căcat!” (Geo Bogza). Încep să-i înțeleg din ce în ce mai bine pe cei care se „retrag” din societate. O fac din amărăciune.
Totul poate fi subsumat – în ceeace priveşte România – răspunsului lui Geo Bogza, care întrebat fiind despre diferențele între perioadele istorice a spus așa: „Înainte înotam în sânge, acum înotăm în căcat”.
Ana Blandiana readuce, prin cartea ei „Mai mult ca trecutul – Jurnal”, la timpul potrivit ceeace trăiam în Comunism, însă, paradoxal, tot ceea ce descrie poeta, în substraturile cele mai fine ale existenței, nu s-a schimbat foarte mult. Este, și acum mult sânge, există mizerabilul război, există înarmare, dar parcă, de partea cealaltă în fața ochilor ni se înfățișează o realitate care creează mai mult spaimă, repulsie, incompetență, nimicnicie, vulgaritate, o imensă lăcomie, maculare, împroșcarea cu invective, crime urbane – toate acestea fiind amenințări mult mai puternice decât simpla moarte…
Nu mai suntem în timpurile transformării profunde ale istoriei, dar iată că un alt pericol imens planează asupra popoarelor Europei. Rescrierea obligatorie a istoriei.
Adoptarea unei rezoluții în acest sens, în Parlamentul European este infinit mai periculoasă decît Green deal și politicile de gen la un loc. Am aflat și eu, târziu, că există un așa-zis „Raport referitor la conștiința istorică europeană”. O rezoluție care, dacă va fi adoptată și de C.E și de Consiliul European, va deveni o directivă obligatorie în baza căreia statele UE vor trebui să-și rescrie istoriile naționale, cu accent pe adevăr, fie el și incomod, și nu pe legende și denaturări. Care istorii să se și armonizeze în cadrul istoriei comune europene.
De ce asemenea demers?
Citim în raport: din cauza „trecutului complex, conflictual și contestat al Europei, care constituie atît o provocare, cît și o șansă pentru integrarea europeană, recunoscînd că o conștiință istorică bine informată favorizează înțelegerea reciprocă și toleranța; întrucît nedreptățile bazate pe gen, pe convingeri și pe apartenența etnică au fost prezente în istoria europeană de-a lungul mai multor secole, inclusiv sub forma antisemitismului și a atitudinilor negative față de romi, avînd consecințe pentru Europa și restul lumii”. (…)
„Istoria diversă și adesea conflictuală a națiunilor și statelor europene face ca orice efort de abordare a istoriei la nivel politic să fie un act dificil și potențial periculos și că încercările de a influența modul de comemorare și interpretare a trecutului se dovedesc întotdeauna a fi dificile;
îndeosebi perioadele tragice și aspectele întunecate ale istoriei Europei sunt o reamintire foarte vie a greșelilor din trecut a căror repetare trebuie evitată și o chemare de a colabora pentru a construi societăți democratice și inclusive în Uniune și la nivel mondial;
Consideră că o abordare responsabilă, bazată pe dovezi și critică a istoriei, axată pe valori europene comune, este o condiție sine qua non pentru orice comunitate politică democratică, astfel încît să sensibilizeze generațiile actuale și viitoare cu privire atît la realizările, cît și la aberațiile trecutului, să construiască un discurs public autoreflexiv și să promoveze înțelegerea și reconcilierea în interiorul anumitor grupuri sociale, națiuni și state, precum și între acestea”.
Ceea ce îi motivează pe noii făuritori de istorie din P.E. „este ” îngrijorarea cu privire la faptul că în Europa continuă să existe o concurență latentă și o incompatibilitate parțială între diferitele cadre de memorie și culturi ale memoriei, ca de exemplu între Europa de Vest și Europa de Est, dar și între țările și națiunile din anumite părți ale continentului.
Ce se urmărește cu asta? Anularea a tot ce spunea Elias Canetti despre mase. Ce-și propune minunata lume nouă, înfiptă în chiar inima popoarelor, prin directivele europene? Canetti scria despre fascinația de a te pierde în mulțime, de a fi una cu ea. Dar Canetti se referea, desigur, la „acea mulțime” proprie, pe care o simți și care are același parcurs istoric, aceleași valori. În cazul multor europeni e acea „mulțime” pentru care Istoria Devenirii Europene are ca piloni Creștinismul, Filosofia Greacă și Dreptul Roman. Și chiar dacă noi, românii nu concepem noțiunea de masă, decât sub forma unei adunări cu mai mulți oameni la un loc gândindu-se fiecare la ale lui, cei trei piloni ai europenismului nu s-au schimbat. Ceea ce îi mai poate uni pe ai noștri, în afară de cei trei piloni ai adevăratei Europe, așa cum s-a întâmplat parcă dintotdeauna, este doar miștocăreala față de cei care i-au adus în starea amorfă de populație, batjocorită de politicieni de doi lei, pe post de „stăpâni”. Asta e istoria noastră „aproape” europeană, de la Gumelnița până la guvernul Ciolacu…
Blandiana își propunea să scrie cândva despre felul în care „orice contact cu lumea exterioară, orice ieșire din casă, chiar scurtă, chiar lipsită de importanță, se transformă într-o oboseală fizică aproape de nesusținut. Deprimarea se transformă în istovire, o mișcare psihică în una fizică. Lectura este singurul lucru de care sunt în stare și care îmi face bine. Viața mea, ca o haină uitată pe malul cărților.”
Cine sunt oamenii aceștia care au acest sentiment? Îi distingi ușor în Lumea acesta în care mai toți trăiesc doar prin faptul de „a se da mari” – cu orice le este la îndemână: excursii în locuri scumpe și îndepărtate, cu viloaie de prost gust, cu ascultatul de manele, cu mașini, roabe cu șampanie, etc.
Nu știu câți mai sunt în România și în Europa. Ceea ce e clar, e faptul că frânează „dezvoltarea” acelui nou ”om nou” neomarxist, propovăduit de birocrații bruxellezi.
Ei sunt așa-zișii „oameni care se dau mici”, de care scria undeva Constantin Țoiu.
„… oameni care nu sunt și nu au fost angajați politic, ori altele, – consilieri, parlamentari, analiști, gazetari și nici academicieni. Social vorbind, nu avură vreun rang. N-a fost nimic de capul lor. Și totuși!… Acești domni foarte la locul lor, deloc extravaganți, nu-și dau aere, se îmbracă la fel cu toată lumea, nu bat la ochi prin nimic și totuși atrag atenția trecătorilor. Nu sunt nici oratori buni, din cei care agită mulțimile …(…). Întâmplările petrecute fiecăruia, separat unul de altul, – au constatat -, că au avut aceeași experiență. Din punct de vedere psihologic, mă rog, sau a altor științe, fără să le excludem pe cele magice…”
E bine că Țoiu nu excludea magia. Pentru că e un fel de magie azi, să exiști, nesupunându-te restricțiilor globalizării, care vine ca un uragan peste oamenii care au trăit întotdeauna cu frica și dragostea de Dumnezeu, în valorile propriei istorii sfinte, a obiceiurilor și tradițiilor.
Cum va reuși Van der Leyen împreună cu birocrații de la Bruxelles „să sensibilizeze generațiile actuale și viitoare cu privire la ”aberațiile trecutului”, să construiască un discurs public autoreflexiv și să promoveze înțelegerea și reconcilierea în interiorul anumitor grupuri sociale, națiuni și state, precum și între acestea”, vom vedea, probabil.
Oricum, cred că va fi simplu. Mai întâi ar trebui să scape cumva Europa de acești inutili, care „se dau mici”. N-am nici o îndoială că la Bruxelles se lucrează la o ”rezoluție” în sensul acesta. O rezoluție care, dacă va fi adoptată și de C.E și de Consiliul European, va deveni o directivă obligatorie în baza căreia statele UE vor trebui să-și gândească propriile mecanisme de eradicare a exponenților lumii vechi.
Doar așa vor reuși să sensibilizeze generațiile actuale și viitoare cu privire la ceea ce ei numesc „aberațiile trecutului”.
