Celor mai mulți, „To sir, with love” nu le spune nimic. Poate unii, ceva mai copți, își vor aminti de extraordinarul Sidney Poitier în rolul unui profesor care reușește să câștige respectul, încrederea, admirația și dragostea elevilor săi.
Sigur, s-au făcut multe filme de acest gen, dar pentru mine a fost primul care m-a făcut să-mi doresc să fiu dascăl. Și sigur, cel cu al cărui personaj principal i-am comparat pe toți profesorii mei din destul de mulții ani de școală.
Extrem de puțini s-au apropiat măcar de el, dar sigur, între timp crescusem și realizasem că viața nu-i ca filmul. Dar niciodată nu m-am gândit că omul de la catedră ar putea fi atât de veros, atât de mic, atât de putred încât să profite de statutul său pentru a-și satisface concret sau doar fetișizat instinctele sexuale.
Dar tu unde ai trăit, băi, veți întreba! Sincer, în ultimele zile chiar îmi pun singur această întrebare. Nu pentru că scandalul de la SNSPA mi s-ar părea ireal, ci pentru că eu, în viață, am luat contact cu această realitate doar prin intermediul presei. Niciodată, în liceu sau în facultate, apoi ca om de televziiune, nu am fost martor sau măcar confident la prima mână al unor mărturisiri atât de dureroase precum cele din investigația Snoop. Ca bărbat, într-o societate medieval-patriarhală precum România, n-am resimțit pe propria piele libidinoșenia congenerilor mei. Desigur, îi vedeam pe unii manifestându-se pe stradă ca niște maimuțe în călduri, dar mi-am imaginat mereu că sunt cazuri izolate și condiționate de un nivel redus de inteligență și, mai ales, de educație. Dar de unde? Experiențele povestite în ultima vreme, ale unor foste studente la diferite facutăți din țară, culminând, dar sunt convins că neterminându-se, cu cazul Bulai, m-au bulversat un pic, pentru că mi-au arătat o amploare aproape incredibilă a promiscuității morale din mediul universitar. Și au scos la iveală comportamente specifice mai degrabă unor primate fără niciun fel de inhibiție în a-și urmări strict impulsurile atavice.
Oameni apreciați în societate, cu un statut profesional de invidiat, cu performanțe în domeniile lor de activitate s-au dovedit a fi niște imunzi prădători sexuali. A căror „supraviețuire” în comunitatea civilizată s-a datorat exclusiv fricii și tăcerii victimelor. Uneori și complicității unora care aveau o idee despre ce se-ntâmpla, dar… „nu era treaba lor”.
De altfel, „tăcerea” a fost un cuvânt des uzitat zilele acestea. Cel mai des a fost asociat atitudinii profesorilor de la SNSPA. „Toți știau”, slogan politic reîncălzit, a devenit acuzația principală la adresa corpului didactic, la grămadă. Oameni pe care îi cunosc de mult și a căror activitate publică nu mi-ar da nici cel mai mic motiv să cred că aveau cunoștință despre derapajele colegilor, au devenit, brusc, urcați pe același eșafod precum cel înregistrat în timp ce-și manipula studenta să se dezbrace. Nu, eu nu cred că toți știau. Și nu, nu cred că cineva precum Mihaela Miroiu, o progresistă și o feministă asumată, ar fi cauționat, chiar și numai prin închiderea ochilor, mizeriile făcute de altcineva. Faptul că a devenit o țintă, atacată de ambele tabere, cea conservatoare (din motive clare), dar și cea progresistă (apropiată de ambasadele străine și de nucleul userist), îmi dă mult de gândit.
De altfel, transformarea unei anchete jurnalistice nu într-un prilej de dezbatere publică despre modul în care este văzută și tratată femeia în societatea românească, ci într-un punct de plecare pentru demantelarea unei instituții întregi, culpa unuia dintre profesori fiind eclipsată de procesele de intenție făcute SNSPA-ului, în întregul său, îmi sugerează că acolo e vorba de altceva. Că dezvăluirile făcute de victime au fost pentru unii prilejul perfect pentru a pescui în ape tulburi. Sau, folosind o altă figură de stil, pentru a declanșa o vânătoare de vrăjitoare. Pentru vendete personale sau, poate, pentru forțarea scoaterii facultății de sub influența unor grupuri din culise și transferarea ei în mâinile altora. Să nu uităm că foarte mulți dintre politicieni, funcționari publici, oameni care sunt sau au șanse să ajungă în puncte cheie ale statului român, au trecut pe la această școală. Ceea ce ar explica miza războiului declanșat nu atât împotriva celor care au greșit, ci a altora, vinovați prin asociere tipică tribunalelor populare.
Revenind la tăcere și la motivul scandalului, pot încerca să-mi explic lipsa de reacție a victimelor în timpul a ceea ce eu numesc un viol psihic. Paralizia, confuzia, frica, o pot justifica. Dar mi-aș dori să înțeleg de ce nu au spus nimic nici după aceea. Nici după ce au terminat facultatea și, teoretic, influența profesorului nu le mai putea face rău. Nu le blamez. Doar nu înțeleg.
Mă gândesc că acel „toți știau” ar fi devenit real, concret, mulți s-ar fi gândit de două ori înainte de a-și exhiba impulsurile animalice, iar multe fete n-ar fi devenit la rândul lor victime ale acestora. Iar indivizii respectivi ar fi fost scoși mult mai repede din sistem. Cu alte cuvinte, societatea însăși ar fi fost o idee mai sănătoasă și mai aproape de secolul 21.
