Despre Sistem vorbim toţi de peste trei decenii. Sistemul face, Sistemul drege, Sistemul controlează tot în ţara asta, de la politicieni pînă la maidanezii de pe uliţe, e omnipotent, e omniscient, ubicuu, absolut şi intangibil. Sistemul pune preşedinţi în jilţul de la Cotroceni, Sistemul alege membrii Guvernului după voia ce o voieşte şi pohta ce o pohteşte, Sistemul e cel mai mare biznisman al patriei prin firmele controlate de muppets-ii lui, Sistemul păzeşte intrările şi ieşirile din palatele justiţiei, Sistemul ventriloc îşi anunţă voia şi îşi rezolvă nevoia prin buzişoarele şi pixurile presei.
Trăim în Securistan, aceasta este credinţa larg răspîndită, iar Sistemul nu e fraier să infirme, să combată, să lupte vînjos prin transparenţă instituţională şi mijloace educaţionale cu această afirmaţie devenită axiomă. După 35 de ani de la Revoluţia care a fost Loviluţie, tanti Eufrosina e încă absolut convinsă că telefonul îi este ascultat, iar nea Costică ştie precis că de pomană se duce la vot, oricum Sistemul alege pe cine vrea el.
Adicătălea, Sistemul e în tot şi toate fiindcă Securitatea n-a murit în decembrie ’89, împuşcată la zid împreună cu soţii Ceauşescu. Securitatea doar şi-a schimbat ţoalele cu unele noi, democratic apretate şi colorate, şi-a pus pălărie civilă să n-o bată reflectoarele-n creştetul militar şi s-a rebotezat elegant în “servicii de informaţii”.
Cît este beton şi cît este balon în acestă paradigmă din care mentalul colectiv nu poate să îşi desprindă reperele existenţiale, greu de spus.
Faptul că la vîrful celor patru puteri în stat, la fel şi prin eşaloanele doi şi trei din aparatul de stat s-au regăsit mereu personaje cu dovedite sau bănuite legături cu serviciile de informaţii postdecembriste şi tovarăşi şi tovarăşe cu istoric personal sau istoric de familie ancorat în apele Securităţii ceauşiste arată că Sistemul nu e doar o poveste conspiraţionistă ronţăită de tanti Eufrosina şi nea Costică la o şuetă de seară pe băncuţa din faţa blocului.
Mai arată şi faptul că undeva, în spatele draperiilor, există un filtru nevăzut prin care accesul spre putere e bine controlat prin porţi de acces cu sisteme de alarmă reglate la fineţe: nu eşti d-al nostru, tac-tu nici el, nici nu te putem face d-al nostru cu vreun dosărel, nici nu te recomandă vocea şi talentul pentru treburile noastre, ceva, atunci hai, pa!
Pe de altă parte, multe voci ale celor care au părăsit într-o formă sau alta sistemul, dizidenţi sau renegaţi, au lăsat de înţeles sau au afirmat în mod direct faptul că Sistemul nu e nici pe departe atît de omnipotent şi de atotcunoscător pe cît este legendat. Incompetenţă, birocraţie, sinecuri, prostie, anchiloză, toate aceste atribute care caracterizează instituţiile civile ale statului se regăsesc din plin şi în servicii.
Adăugăm la tablou prea multe eşecuri pe linia de responsabilitate, atît în plan intern, cît şi extern, de la situaţiile banale de genul echipelor de filaje prinse cu chiloţii în vine pînă la informaţii strategice care nu au ajuns sau au ajuns cu întîrziere la decidenţi, adăugăm şi portretele capilor politici sau militari ai serviciilor de informaţii, care nu s-au dovedit a străluci prin ceva, şi piedestalul Sistemului parcă se crapă, nu-i aşa?
Iar adevărul, ca întodeauna, e undeva la mijloc. Sistemul nu are nevoie să controleze în mod direct întreaga societate. Nici nu are cum. Şi nici nu doreşte. Este suficient să controleze justiţia şi presa. Cu justiţia controlează politicul şi instituţiile publice. Cu presa controlează cetăţenii. Prin acoperiţii lui controlează afacerile importante şi bănoase. Tristeţea, însă, vine din modul în care o face.
Adică la nivel de clan de cartier, de gaşcă de cocalari, şmenari şi mardeiaşi, funcţie de cei pe care trebuie să îi fraierească cu televizorul, cei pe care trebuie să îi altoiască cu dosare penale, cei cărora trebuie să le ceară taxă de protecţie sau cei cărora vor să le manglească biznisurile. Un clan în care chiar dacă membrii se mai trozesc uneori între ei, atunci cînd interesele lui o cer toţi locotenenţii se aliniază cuminţi, umăr la umăr.
Şi deşi Sistemul în întregul lui nu este o entitate abstractă, nepalpabilă, nedefinibilă prin scheme, hărţi şi imagini, ci dimpotrivă, totuşi numele şi prenumele celor adunaţi la butoanele sau pieptul lui practic nu contează. Sistemul a moştenit şi şi-a consolidat un sistem de protecţie prin care oricîte nume ar fi decupate din el, regenerarea este instantanee. La fel ca-n clanurile de interlopi în care decapitarea unui boss sau a altuia nu diminuează cu nimic randamentul infracţional al acestora.
Poate mai trebuie spus că percepţia generală asupra dimensiunii Sistemului este greşită. Sistemul nu cuprinde serviciile în toată minunăţia lor de organigrame. Zecile de mii de angajaţi din serviciile de informaţii sînt doar simpli lucrători care vin la serviciu la fel cum vin sutele de mii de civili din aparatul de stat la locurile lor de muncă sau de nani, fiecare cu gîndul la problemele lui de acasă, mulţumiţi că iau un salariu şi că într-o bună zi vor lua şi o pensie ok. Angajaţi care au prea puţină legătură cu sforăriile, şantajele, şmenozelile celor din stratosfera ierarhică, cu boşii.
Mărturisesc că mi-aş fi dorit ca România să aibă un Sistem puternic, matur, competent, care să stea pavăză la uşa interesului naţional şi să acţioneze spre binele comun. Cînd o societate e în degringoladă şi cădere economică, nervura statală reprezentată de serviciile de informaţii este vitală în readucerea unei stări de ordine şi prosperitate. Însă cu cocalarii csf? Ncsf…
