Când vine vorba despre suveranism în România, se creează deseori o aură romantică, de idealism național, ca și cum această formă de izolaționism economic și politic ar fi singura cale autentică de salvare a identității naționale. Dar istoria recentă a „suveraniștilor” autohtoni, de la legionarul Antonescu până la Ceaușescu, ne arată că lucrurile sunt mult mai complicate și, deseori, mult mai tragice.
Începem cu Mișcarea Legionară, un fenomen ce a izvorât, la suprafață, din nemulțumirile sociale ale României interbelice. Totuși, acest curent a fost puternic influențat de modele străine – fascismul italian și nazismul german. Garda de Fier s-a născut pe fondul unei crize identitare, dar a devenit rapid un instrument de violență politică și de subordonare față de interesele Axei. A fost un suveranism mimetic, travestit într-un naționalism mistic. Finalul? Asasinarea lui Codreanu, puciuri, rebeliune, și, în cele din urmă, un masacru fratricid în 1941, urmat de anihilarea mișcării de către Antonescu.
Ion Antonescu, „Conducătorul”, a fost o figură paradoxală a suveranismului. Deși adept al unui naționalism autoritar, regimul său a fost indisolubil legat de Germania hitleristă, fără de care nu ar fi avut nicio susținere reală. Suveranismul antonescian a însemnat, paradoxal, subjugarea completă față de Reich și participarea la un război dezastruos pentru România. În 1944, Antonescu a fost arestat de Regele Mihai, iar finalul personal a fost tragic: executat în 1946 pentru crime de război. Însă întrebarea rămâne – a fost el cu adevărat un suveranist sau doar un executant al politicii hitleriste?
Nicolae Ceaușescu, cel mai recent „suveranist” autohton, a practicat un tip de național-comunism izolaționist, refuzând supunerea totală față de Moscova. A fost acesta un act autentic de suveranitate? Doar parțial. Pentru că, în timp ce propaganda sa internațională părea anti-sovietică, intern, Ceaușescu a transformat țara într-un lagăr economic și ideologic. Finalul? Un colaps total al economiei și al societății, cu o Revoluție din 1989 care i-a adus execuția sumară.
Acum, privind la aceste trei exemple, putem răspunde la cele trei întrebări inițiale. Au izvorât acești lideri din popor sau au fost impuși de forțe străine? Răspunsul nu este niciodată absolut. Mișcările naționaliste autentice au fost rapid deturnate de interese externe sau de ideologii importate. Au lăsat țara mai bine decât au găsit-o? Cu greu. Toate aceste regimuri au sfârșit prin a distruge mai mult decât au construit. Iar finalul lor personal? Fără excepție, tragic.
Poate că lecția adevărată aici este că un suveranism autentic nu se construiește prin izolaționism fanatic sau prin subordonarea unui protector străin, ci printr-un echilibru inteligent între autonomie și integrare globală. România modernă are nevoie de mai mult decât fantasme suveraniste — are nevoie de o viziune matură, ancorată în realitățile secolului XXI.
Dar oare am învățat ceva din toate aceste tragedii? Sau suntem condamnați să le repetăm, de fiecare dată cu o altă mască?
