Fiind ocupație străveche pe meleagurile românești, agricultura a cunoscut o serie de ritualuri, obiceiuri şi credinţe pentru sporul și protejarea semănăturilor. În calendarul popular, în vremea secerișului, exista, pentru sporul casei, obiceiul numit Cununa grâului sau Barba lui Dumnezeu.
Vechiul obicei agrar era menit să asigure rodnicia pământului și era organizat la sfârşitul secerişului, ritual care din păcate, în urma colectivizării, aproape că s-a pierdut.
Multe obiceiuri rituale din vremea secerișului s-au născut din credinţa ţăranului român în existenţa şi spiritul grâului. Legenda spune că spiritul grâului se ascunde în ultimile spice, care se lăsau nesecerate pe holdă, pentru a de a se regenera, de a se înmulți și a tansmite rod bun la recolta anului viitor, fundamentul acestei credințe bazându-se pe faptul că spiritul grâului fugea de tăietura nemiloasă a secerii și se ascundea în ultimele spice din holda de secerat.
Pentru ca anul să fie cu spor, iar spiritele cele rele și dăunătorii să nu se apropie de câmp, la capul locului se lăsa nesecerat un snop de grâu care se lega. După ce se termina de secerat tot locul, în unele zone se secera și snopul legat, boable se măcinau și din această primă făină se făcea un colăcel care se arunca, pentru spor, în fântână.
Răspândit pe arie mai largă, obiceiul numit Barba lui Dumnezeu îmbină sfârșitul secerișului cu speranța și totodată un fel de „garanție” într-un spor bun pentru viitoarele recolte.
Din spicele de grâu lăsate nesecerate se confecționa o cunună pe care oamenii o aduceau acasă, transferând astfel sporul din câmp în gospodării. Numită Barba lui Dumnezeu, Barba Ogorului, Barba Pământului sau buzdugan, cununa era ținută în casă, de cele mai multe ori la icoane sau într-un alt loc curat până la primul semănat, când seminţele din ea se scutură şi se amestecă în grâul ce urmează a fi semănat, iar paiele se îngroapă sub brazda de plug, când se iese la arat.
Ritualul are menirea de a asigura pâinea şi în anul care urmează.
La vremea semănatului, cununa se bătea, iar boabele de grâu se amestecau în sămânța anului viitor, punându-se în fiecare sac de sămânță câte un pumn de grâu din cunună. Prin confecționarea acestei cununi se făcea mulțumire lui Dumnezeu pentru recolte, cununile de seceriş întâlnindu-se în aproape toate zonele ţării.
Grâul din cunună era folosit în unele locuri ca leac. În Maramureș spicele de cunună se împleteau în cununile de căsătorie și se așezau alături de steagul de nuntă.
Uneori, pentru continuitatea puterii pământului de a da rod, cununa se așeza în arăturile proaspete de toamnă.
Cununa este numită cel mai adesea Barba lui Dumnezeu fiindcă face referire la modul în care sunt împletite spicele din care este constituită. Tradiția spune că se aleg cele mai frumoase spice dintre cele lăsate neculese din capul lanului de grâu, pentru a nu lua holdei întreaga putere roditoare.
