Aşteptat marţi în Israel, preşedintele Volodimir Zelensky şi-a amânat vizita. Surse apropiate Cabinetului Netanyahu au lăsat să se înţeleagă că liderul de la Kiev ar fi dorit o prezenţă cât mai vizibilă, mai mediatizată, iar oficialii de la Ierusalim au avut rezerve în această privinţă. Însă cerinţa preşedintelui Ucrainei nu e lipsită de îndreptăţire, în contextul în care războiul Israel-Hamas a captat atenţia globală, punând în umbră tragediile legate de invazia Rusiei în Ucraina.
Opinia publică are memoria scurtă. Împingerea Ucrainei pe un loc secundar ca interes, după o contraofensivă eşuată, înaintea unei ierni grele, poate înclina balanţa victorie-înfrângere.
Începând din dimineaţa de 7 octombrie, când atacurile feroce ale comandourilor Hamas au însângerat sudul Israelului, s-a pus întrebarea care e finalitatea acestora. Cui a slujit această acţiune de o duritate fără precedent, minuţios pregătită? A urmărit Hamas – versat în astfel de operaţiuni – un simplu schimb de ostateci? Răspunsul abia începe să se contureze. Limpede, din primele ore ale atacului-surpriză, a fost că omenirea şi-a îndreptat privirea într-acolo şi până când înfruntarea va înceta – o chestiune de săptămâni, probabil – interesul va fi focalizat asupra Orientului Mijlociu.
Ce noroc pe Putin! a fost prima evidenţă, înainte chiar ca autorităţile israeliene să se dezmeticească. Un dublu noroc – acţiunea teroristă din 7 octombrie şi măsurile de retorsiune previzibile ale Israelului distrag atenţia de la atrocităţile ţarului Vladimir Întâi şi slăbesc ajutorul pentru Ucraina, fiindcă Occidentul va trebui să îl împartă cu sprijinul pentru Israel. Or Kievul are imperioasă nevoie de asistență militară, economică și umanitară.
Ce altceva poate să afirme Zelensky decât că în spatele Hamas s-ar afla Rusia însăşi? E un mod de a lega cele două fronturi. Mai probabil e că regimul de la Kremlin a primit un cadou nesperat. Cel mai probabil, un cadou din partea sponsorilor Hamas-ului, iranienii. Numai că serviciile inteligente americane nu confirmă că Tehranul ar fi amestecat. Greu de crezut, uşor de explicat: nici statele occidentale, nici ţările arabe din regiune n-au interes să deschidă fronturi noi de luptă. Nici măcar aşa-numita Axă a Rezistenţei (Iranul şi miliţiile lui înarmate, presărate prin Liban, Siria, Irak, Yemen). A reconfirmat-o şi recentul discurs – stupefiant de ambiguu pentru simpatizanţii săi – al liderului Hizballah, rostit cu ochii spre Mediterana, de unde portavioanele Statelor Unite dau un semnal ferm de descurajare.
Tot în ziua fatală de 7 octombrie, s-a vădit că refuzul israelienilor de a furniza armatei ucrainene veste antiglonţ cu plăci de ceramică n-a fost dovadă de rea voinţă: nici soldaţii Tzahal (Armata Israelului) nu prea aveau.
Mai există cel puţin un argument că primul pierzător în războiul Israel-Hamas este Ucraina. Primul căruia i se pot calcula pagubele, financiar şi moral, chiar dacă nu va înceta să rămână o prioritate strategică pentru Statele Unite. China vorbeşte deja despre dublul standard internaţional: cu ce este tragedia celor din Mariupol, de pildă, mai de deplâns decât cea a cetăţenilor din Gaza? Încă un demers de distragere a atenţiei de la războiul în desfăşurare pe pământurile Ucraina.
De altfel, preşedintele Zelensky s-a referit la civilii din Gaza abia după o săptămână de bombardamente şi după o profundă chibzuinţă. A pus finalmente în balanţă, fireşte, relaţiile cu Arabia Saudită (gazda reuniunii din august, de explorare a unor posibile formule de încheiere a războiului cu Rusia), care susţine planul în 10 puncte al preşedintelui ucrainean, oferindu-şi sprijinul de mediere la masa verde a tratativelor.
Al doilea perdant în războiul Israel-Hamas se profilează a fi un actor geopolitic colectiv: Uniunea Europeană. Cât priveşte votul neunitar al ţărilor UE, în Adunarea Generală ONU, privitor la un armistiţiu umanitar în Gaza, acesta cere o analiză distinctă.
