Jeleurile sunt dulciuri iubite atât de copii, cât și de adulți, deopotrivă. Dar cum s-a ajuns de la descoperirea gelatinei la ursuleții gumați? Istoria gelatinei, preparatul de bază pentru jeleuri, își are originile în antichitate, în epoca romană, arată cele mai vechi dovezi despre prepararea gelatinei.
Cea mai veche dovadă a procesului preparării gelatinei era fierberea bucăţilor de piei şi oase de animal pentru a se elibera colagenul prin hidroliză, care implica procesul realizării lipiciului folosit ca adeziv şi agent de legare pentru lucruri precum picturile rupestre, menționează Historia.ro.
Pliniu, istoric din epoca romană povestește despre existența unui lipici puternic din peşte prin aceeaşi metodă. Cele mai vechi reţete pentru „jeleuri” – feluri de mâncare apetisante bazate pe gelatină – datează de la începutul anilor 1400, pentru realizarea acestor reţete, se fierbeau urechile şi picioarele porcului, apoi erau filtrate .
Cei mai mulți catolici nu voiau să mănânce carne în zilele de vineri, iar bucătarii de la sfârșitul epocii medieval preparau jeleuri de peşte, prin fierberea ţiparilor în supă de peşte.
Felurile de mâncare cu gelatină încorporau carne și legume, iar trecerea la jeleurile care să conțină fructe a venit firesc. Unele dintre acestea nu erau stabilizate de gelatină, ci de pectină, care se găseşte în „peretele” tuturor fructelor. Cele mai gumate jeleuri îşi luau gelul din clei de peşte, un aditiv alimentar din Rusia.
Competitorul global al gelatinei a fost descoperit în jurul anului 1660 în Japonia. Într-o seară de iarnă, un hangiu din Kyoto pe nume Minoya Tarozaemon, a observat că unele supe congelate de fructe de mare pe care le arunca afară rezistau destul de bine în ciuda faptului că le congela şi recongela repetat. Acesta a împărtăşit descoperirea sa cu o rudă care a început să adune şi să proceseze alge roşii. Jeleurile pe bază de alge s-au răspândit în toată Asia, în special în Asia de sud-est unde a fost încorporat în bucătăria locală jeleul pe bază de mentă. În Europa de Nord algele roşii cunoscute ca „Irish Moss” au fost adunate, de asemenea, timp de secole şi fierte în lapte pentru o se elibera agentul de îngroşare.
În Europa, în anul 1682, matematicianul francez, Denis Papin, a inventat digestorul cu abur, precursorul motorului cu abur şi al oalei sub presiune, pentru a putea extrage gelatina prin fierberea intensă a oaselor de animal. Cu toate aestea, au trecut două secole până la prima prelucrare industrială a gelatinei, care a avut loc în anul 1818.
Primele aspicuri au început să apară la mesele rafinate europene de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
În bucătărie, “aspic” se referă la acoperirea unui preparat cu jeleu sau diverse sosuri. Așadar, când savurați un preparat acoperit cu aspic, să știți că acest cuvânt are o călătorie lingvistică fascinantă! Cuvântul „aspic” are o origine interesantă. Acesta provine dintr-un termen latin: „aprica”, care înseamnă „însorit”. Latinii au împrumutat acest cuvânt de la greci, unde “aphrike” semnifica „fără frig”. Deci, „a-frig-a” este rădăcina cuvântului „aspic”.
Celebrul bucătar francez al secolului al XIX-lea, Antonin Carême a contribuit la popularizarea și diversificarea utilizării aspicului în bucătărie. Carême a fost profund interesat de arhitectură și a devenit celebru pentru creațiile sale impresionante de pièces montées – decorațiuni sculptate în zahăr sau încorporate în aspic, A colaborat cu bucătari de top ai vremii și și-a extins cunoștințele pentru a acoperi toate aspectele gătitului. A devenit bucătar șef pentru personalități importante, printre care Charles Maurice de Talleyrand-Périgord, țarul Alexandru I al Rusiei și Prințul Regent din Marea Britanie.
Solicitările tot mai dese pentru mâncărurile pe bază de gelatină au creat o cerere pentru prepararea mai rapidă decât fierberea şi strecurarea picioarelor de porc.
Se creează astfel gelatina fără gust, care este livrată în frunze uscate şi uşor ambalate.
Pe la jumătatea anilor 1800, magnatul lipiciului din New York, Peter Cooper, a redirecţionat o parte din producţia de lipici pentru pregătirea gelatinei și brevetează în anul 1845 gelatins pentru desert – un mix pudră de gelatină, transparent, cu lămâi, zahăr, ouă şi condimente procesate, dar nu are succes.
Pentru mulţi oameni de la jumătatea secolului al XX-lea, gelatina era echivalentul culinar al plasticului care a revoluţionat aspectul tuturor bunurilor de consum.
În 1920, unui angajat nemulțumit al unei fabrici de dulciuri din Germania, îi vine ideea să-și deschidă propria afacere. Întâi face dropsuri pe care le vinde cu sprijinul soției, apoi îi vine idea să producă jeleuri cu gust de fructe sub formă de ursuleți. Se inspiră de la urșii dansatori care erau foarte populari în toate târgurile și bâlciurile vremii, și erau apreciați și iubiți de copii.
După mai multe variante, denumește firma combinând grupuri de câte două litere provenind de la numele său și numele orașului: Ha(ns) Ri(egel) Bo(nn) = Haribo.
Ulterior jeleurile câștigă teren pe piața dulciurilor și sunt comercializate sub diverse forme.
Dar deși Riegel este cel creditat cu inventarea acestui produs, el nu a făcut altceva decât să îmbunătățească o rețetă care exista de câteva secole, dând jeleurilor atrăgătoarea textură gumată.
