18.5 C
București
sâmbătă, 13 aprilie, 2024
Google search engine
Diverse24 Februarie, Dragobetele, ziua iubirii în panteonul românesc

24 Februarie, Dragobetele, ziua iubirii în panteonul românesc

Pe 24 Februarie este pentru români Dragobetele, sărbătoarea tradițională românească, Zeul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile românești, numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară.

Luna lui Făurar este considerată capricioasă: când plânge, când râde, când viscoleşte, când se năpusteşte gerul. Luna lui Făurar este spre sfârşite, iar primăvara, aproape. Se spune că Februarie se luptă cu Martie, care a luat cu împrumut câteva zile de la fratele său mai mare și nu a vrut să i le dea înapoi.

La 24 februarie, românii sărbătoresc Dragobetele – numit şi Cap de primăvară – ziua în care păsările îşi fac cuiburi iar tinerii, “ochi dulci”.

I se mai spune şi Ioan Dragobete, Drăgostiţele sau Logodna păsărilor. Local, este numit Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, transformat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume.

Uneori este numit Sântion de primăvară şi nu întâmplător: creştin ortodocşii sărbătoresc astăzi Întâia şi a doua aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Zeul dragostei şi bunei dispoziţii în panteonul românesc, numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, este Dragobete, fiul Dochiei.

Dragobetele este sărbătoarea asociată cu începutul primăverii

El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă.

Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi. Dragobetele este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii.

Urmând firul anumitor legende populare, Dragobetele este un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale. A rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone. Dragobetele aduce în vremurile noastre răsunete ale unor practici de propieţiere, ce face legătura cu un nou an roditor, cu înnoirea firii, cu anotimpul ce va să vie, primăvara ce se doreşte a fi propice pentru semănat.

În ziua de Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neînsoţite la Dragobete rămân stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor. Este o sărbătoare a fertilităţii, fiind ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, care îşi fac noi cuiburi sau le repară pe cele vechi, cât şi pentru oameni.

La naștere, Dragobete a avut patru ursitori de seamă, care i-au oferit daruri din cele mai alese. Prima ursitoare a fost primăvara care i-a oferit iubirea. A doua ursitoare a fost vara, care i-a dat în dar dulceața fructelor și căldura dragostei. A treia ursitoare a fost toamna, care i-a dăruit un fluier pentru a înveseli oamenii cu cântecele lui. Ultima ursitoare a fost iarna, care i-a oferit o îmbrăcăminte albă, imaculată, cu sclipiri de diamante.

Posesor al acestor daruri, Dragobete reușea să seducă fiecare tânără care îi ieșea în cale, motiv pentru care a devenit un simbol al dragostei și al iubirii. Mai târziu, când devenise deja tânăr fecior, Dragobete a mers în munți, unde a învățat despre plante și animale. Astfel, Dragobete devine, în credința populară, stăpânul păsărilor și al plantelor.

Dtagobetele este considerat stăpânul păsărilor și al plantelor

Tradiția spune că asemeni păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an: „O femeie, numai mâna s-o pună pe un bărbat străin şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”.

Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii îmbrăcaţi în straie frumoase, cuviincioase, se  adunau în cete și ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege în buchetele cele dintâi flori ale primăverii: ghiocei, viorele şi brânduşa de primăvară, pe care să le așeze ulterior la icoane,  obicei care se păstrează și astăzi.

Culesul florilor se continua cu voie bună şi cântece, cu un fel de joc numit “zburătorit”. Conform anumitor superstiţii din bătrâni, cei care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an. Băieţii încercau să intre în graţiile fetelor care le erau dragi, Dragobetele fiind o sărbătoare a îndrăgostiţilor, de aici şi expresia “Dragobetele sărută fetele”.

Tradiția spune că fetele trebuie sărutate de Dragobete

La ceasul prânzului fetele porneau în fugă către sat, iar băieţii le fugăreau, încercând să le prindă şi să le dea un sărutat. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc şi sărutul considerat echivalent al logodnei şi al începutului iubirii între cei doi.

Înspre seara, logodna urma să fie anunţată comunităţii satului şi membrilor familiei. Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiţia, erau consideraţi a fi binecuvântaţi în acel an. Ei vor avea parte de belşug, fiind feriţi în schimb de boli şi febră.

Dacă vremea era mohorâtă în această zi, dacă era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă “să facă de Dragobete”, să petreacă, să lege prietenii, să se ţină de jocuri şi ghiduşii. Atât băieţii, cât şi fetele au datoria de a se veseli în această zi pentru a avea parte de iubire întreg anul. Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute în această zi.

Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să poarte gâlcevi, căci astfel îi aştepta o primăvară cu ghinion şi un an deloc prielnic. Cât despre bărbaţii însuraţi, se zice că, în această zi, cu atât mai mult nu este bine să le supere pe femei! Nu e bine să te cerţi cu soţia în casă, nici cu o altă femeie, că-ţi merge rău. Fetele și femeile nu au voie să plângă în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor veni.

De dragotete e poruncă să fie numai veselie și nicio fată sau femeie să nu plângă,

Din ziua de Dragobete, cap de primăvară, se aprindeau în toate zilele prin casă rădăcină de iarbă mare. În unele sate exista obiceiul să se se scoată din pământ rădăcina de spânz, pe care oamenii le foloseau apoi drept leac pentru vindecarea anumitor boli. Se spune că floarea a cărei rădăcină vindecă vitele bolnave de „bubă”, de „însângerare”, numită spânz, a avut o mamă vitregă şi urâcioasă. Aceasta, dorind să scape cât mai repede de el, l-a trezit din somn prin luna ianuarie spunându-i: — Scoală, spânzule, scoală, că toate florile s-au trezit, or fi si înflorit! De frică să nu fie cea din urmă plantă care înfloreşte, spânzul a răsărit în miezul iernii, cu neaua în cap. Dumnezeu, care le vede şi le ştie pe toate, i-a dat darul Lecuirii bolilor. De atunci se spune că rădăcina spânzului, plantă care răsare iarna, salvează de la moarte pe toţi bolnavii de „bubă”, dacă este scoasă din pământ vara, în marţea din săptămâna Rusaliilor, de un om în pielea goală.

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele nemăritate și nevestele tinere să strângă zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept “zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele îşi clăteau chipul cu aceasta apă pentru a deveni la fel de frumoase şi atrăgătoare ca şi zânele. Tot din această zăpadă culeasă în ziua de Dragobete făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători de peste an.

În această zi, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an. Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.

În anumite zone fetele tinere obişnuiau să arunce vorbe  pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. De asemenea, tinerii flăcăi îşi crestau uşor braţul în forma unei cruci şi îşi atingeau tăieturile rostind jurământul de a rămâne pe viaţa fraţi de sânge.

Sărbătoarea Dragobetelui are o simbolistică bogată şi interesantă. Dragobetele îngemănează în esenţă sa atât începutul, cât şi sfârşitul – începutul unui nou anotimp şi al reînsufleţirii naturii, sfârşitul desfătărilor lumeşti căci începe Postul Sfânt al Paştelui.

Cu ocazia acestei zile, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia nunţirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi. În rostul împerecherii păsărilor nu ai voie să intervii, se crede. În anumite zone ale ţării, în această zi, tinerii îşi unesc destinele prin logodnă, promiţându-şi credinţa şi iubire. Dacă auzi pupăza de Dragobete, atunci vei fi harnic tot restul anului.

De Dragobete păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor.

Dacă n-a fost brumă până la Dragobete, atunci nu va fi nici curând. Dacă plouă în ziua de Dragobete, primăvara e devreme și va fi una frumoasă.

Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise în această zi. Cine lucrează în ziua de Dragobete , cântă ca toate păsările tot anul. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime.

În unele zone ale ţării, ajunul Dragobetelor este asemănător ca simbolistica noptii de Bobotează. Fetele tinere, curioase să îşi afle ursitul, îşi pun busuioc sfinţit sub pernă, având credinţa că Dragobetele le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

Surse: Datinile și credințele poporului român – Elena Niculiță Voroncea, Sărbătorile la români – Simeon Florea Marian, Credințe și superstiții ale poporului român – Artur Gorovei, Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român

Veronica Diac
Veronica Diachttp://canal33.ro
A preferat întotdeauna să facă munca „nevăzută” a unei redacții jurnalistice, cea de documentare, extrem de prețuită și de căutată atunci „când îți arde buza”, dar care îl lasă mereu în umbră pe autorul ei. E specializată în relația presei cu instituțiile bancare, de asigurări sociale și de sănătate, dar și pe spinoasa problemă a pensionării. Pasiunea ei cea mare e însă să scrie povesti urbane despre locuri și personaje care au făcut cândva „istorie”!
RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments