Nu pare, – sau chiar, nu este este șocant să citești în presă o astfel de știre, conform căreia în România trăiesc aproape 1,5 milioane de tineri cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani, din care 19,3%, adică unu din cinci, nu urmează nicio formă de învăţământ şi nici nu are vreun loc de muncă? „Unii trăiesc din ajutoare sociale, pe care o să le tot primească cât timp campaniile electorale se bazează pe sărăcia populaţiei. O parte din ei sunt ţinuţi de părinţi, care spun: «Unde să muncească? Ală e salariu?»“, dar problema e mai tristă: copiii lor, un adevăr dureros, nu ştiu să facă nimic.
Trecem în fiecare zi pe lângă mulți astfel de tineri, fără să știm că, de fapt, atît ei, cât și părinții lor trăiesc o dramă. Aceeași dramă pe care o trăiește azi România. Aceea a unei ”epilepsii morale” , din ce în ce mai vizibile.
De obicei, nu (mai) ies seara. Zilele trecute, însă, am ieșit într-o vizită și m-am întors acasă pe jos. Dacă nu mergi pe jos, mori – mi-a ”sugerat” profesorul, după implantarea celui de-al optulea stent, așa că merg zilnic 5 kilometri pe jos. Aproape de casă, am intrat într-o cafenea și m-a surprins tinerețea ”acută” a celor de la mese. Majoritatea aveau între 13 și 20 de ani, maximum. Fete aranjate, cumva provocator, frumoase, însoțite de juniori imberbi, beau licori colorate. La o privire generală, de grup, păreau oameni fără trecut și fără viitor. Agitați, lăsând impresia că se află întotdeuna pe punctul de a lua decizii cruciale. Pe fața lor se citește întotdeauna o nedefinită tulburare, totuși, bătrânicioasă – o sufocare paralizantă lăsând să scape mișcări segmentate, aproape robotice. Se simt importanți și respiră aerul ăsta cu o vădită satisfacție; probabil că jumătate din ei au în buzunar un ”joint”…
Mi-am amintit o cafenea de acum mulți ani, în orașul lumină: era undeva aproape de biserica Trinite. Peisajul de o rară frumusețe urbană, pe care noi, generația mea o visasem, doar, în comunism. M-am bucurat că suntem altfel. Nu mai buni, nu mai răi, dar altfel. Mi-am dat seama că datorăm mult anilor petrecuți sub Ceaușescu pentru că am putut, prin comparație, cu cei care s-au născut după 1989, să ne găsim o anume spiritualitate, să dobândim anume calități sufletești, să ne încropim legături cu trecutul propriilor familii și al acestui neam, care să ne permită să vedem dincolo de suprafață, dincolo de ”ziua de azi”; să nu uităm esența și devenirea istorică a propriei țări, a ”neamului”, a comunității în care suntem familiari cu alți oameni asemeni nouă, dar și cu ”străinii” printre care suntem de multe ori puși în situația de a trăi viața.
Stăteam într-o cafenea celebră prin clienții ei, mari cărturari și artiști francezi care au frecventeat-o și o frecventează și azi, în mijlocul Parisului, priveam biserica Trinite, dar gândul mi-a zburat la Sibiul tinereții mele. Cum intrai pe strada Mitropoliei dinspre Piaţa Huet pe stânga era „Violeta”. Un ”mischung” de cofetărie, cafenea şi bar „underground”, un loc de întâlnire a boemei sau a „şmecherilor” Sibiului anilor ’70-80.
„Violeta”, mai mult cafenea, decât cofetărie unde intram și de trei-patru ori pe zi, pentru zeci de cafele, discuții și țigări ”Carpați” fără filtru, (fumate din șpiț de cireș de 30 de bani!) în drum spre, sau dinspre liceul Octavian Goga, aflat la capătul celălalt al străzii. Uneori ne întâlneam cu câte un profesor, cafegiu, și el, dar ne prefăceam că nu ne-am văzut, ca într-o înțelegere secretă…
Cum intrai, tejgheaua era în dreapta. Se servea în picioare, „la varice”, iar pentru clienţii fideli şi cunoscuţi, cafeaua se mai îmbunătăţea şi cu ceva „tărie”, cognac sau vodcă. Era un fum dens înăuntru, de la ţigările ce completau perfect cafeaua, care ieșea din burta unui aparat de esptresso imens, cu 4 manete. Violeta anilor 70-80 era locul de întâlnire al ”cenacliștilor”, al scriitorilor și pictorilor. Acolo se schimbau cărți, albume, discuri și manuscrise. E bine de știut că pe atunci era imposibil să fi putut ”agăța” vreo fată dacă nu știai să faci conversație despre Kafka, Dostoievski sau Pavese…
”Violeta” n-avea nimic din măreția cafenelei pariziene în care săteam gândind pierdut într-un trecut mai pierdut decât mine.
Acum trăim, – cum spunea cineva – într-o epilepsie morală, în afara triunghiului Dumnezeu-Natură-Valori. Noroc cu răzlețele amintiri, care comparate cu generațiile care se adună azi în cafenelele-restaurante împopoțonate kitsch, cu telefoanele în mână, atestă fără loc de întors, că am căzut. Am căzut… Strălucitul Blaga știa și a scris despre acest gen de (de) cădere. Știa că orice cădere din grația acestor entități metafizice înseamnă convulsie, febră și o moarte prin „epilepsie morală”. Cât de frumos concentrează aceste două cuvinte amintite de Ion D. Sârbu starea pe care el o ghicea de pe atunci… și care a cuprins tinerele generații, ca o gheară rece înmănușată în catifeaua înșelătoare a ”marxismului” de internet, al rețelelor de socializare, de fapt, a neomarxismului; o generație care n-a pucat să și producă armele de apărare contra acestor idei – cărțile, cafenelele, biblioteca, viața culturală autentică, închinăciunea și rugăciunea.
S-a închis pentru acești tineri frumoși și deștepți – totuși, definitiv ușa prin care se putea ”deveni” întru ființă. E trist să constați că așa, fără Dumnezeu, nu mai pot adopta nici religiozitatea unui ”bon sauvage”, care s-ar fi putut închina copacilor, ploii, copacilor… Ce cădere!
Priveam tinerii strălucitori cu ochii ațintiți în ecranele vii ale telefoanelor și m-am bucurat că noi, ”expirații” ne-am putut lua libertatea de a fi decadenți, deși nu e deloc ușor. Și, chiar dacă avem greșelile noastre, pe care le-am făcut, totuși, am reușit să nu cădem în capcana vrăjită a comunismului. Mai mult, trebuie să recunoaștem că pe noi, comunismul ne-a ajutat să ne redescoperim, prin contrast, ”prestigiul duratei morale, regăsirea drumului exact al omului printre oameni. Suntem exact în situația celor care s-au exilat în anii 50 din România aflată sub comunismul venit din Rusia, și care într-un Paris plin de socialiști recunoștea că ”… Somnul estetic în care mi-am mobilat – în stiluri diverse – câteva rezerve sufletești, n-a luat sfârșit decât datorită amenințării adânci a comunismului. Lenin ne-a înlesnit o întâlnire reală cu Mallarme. Astăzi sunt în fața mea, a lumii – cât aș vrea și a lui Dumnezeu! -cu libertatea propriei mele conștiințe de regăsire. Ceeace rămâne e devenirea în noi, respectul a tot ce reînvie în noi, fie chiar la modul absurd, minor sau patetic. Reînvierea aceasta n-are nici o fărâmă de optimism; ea cântărește tragic, toate imponderabilele paradoxului. Ceva din viul viu al morții…”
Înainte de a pleca din cafeneaua plină de tineri am mai aruncat o privire cu care i-am îmbrațișat pe toți. Plutea asupra lor un optimism nereprimat. Nici vorbă de altceva, decât lipsa percepției oricăror amenințări a neomarxismului. Tineri fără armele cărților, a întâlnirilor esențiale din cafenele, a marii culturi, fără experiența traumatizantă a comunismului, (deși unii pretind că știu mai multe despre comunism, mai multe chiar decât noi, cei care l-am trăit, ca maturi, nu copii de 5-6 ani!).
Somnul estetic în care prea mulți din acești tineri își distrug și cele câteva rezerve sufletești cu care s-au născut sunt cele ale LGBTQ, al transsexualismului, al drogurilor, al rețelelor de socializare, al mizeriei care se numește ”politically correctness” al distrugerii muzeelor și a marii culturi, al ignorării istoriei și a lui Dumnezeu.
O pradă atât, atât de ușoară…
