Am avut un șoc citind, zilele trecute, despre starea în care se află Alain Delon.
„Risc suicidar major”, „abolirea totală a discernământului său”, „dureri difuze permanente”… Alain Delon, în vârstă de 88 de ani, se află într-o stare de sănătate precară. Acestea sunt concluziile dure trase de un bilanț medical efectuat asupra actorului între 13 septembrie și 4 octombrie 2023.
Domnul Delon își exprimă descurajarea și o pierdere de încredere în corpul său. El afirmă în mod repetat că nu mai vrea să trăiască dacă trebuie să rămână handicapat sau spitalizat”, a concluzionat acest psihiatrul.
În urmă cu doar șapte ani, mă aflam la un metru în fața lui Alain Delon bând câte un espresso și o apă plată…
“Sunt foarte fericit sa fiu aici la Cluj. Sunt foarte fericit și foarte mândru. Sunt încântat că în public sunt mai multe femei decât barbați. O să rog femeile să ramâna aici, pentru ca trebuie să știți că nu sunt gay”, a spus actorul francez.
Tudor Giurgiu, directorul TIFF a declarat pe marea scenă unde avea să se proiecteze ”Afacerea Pigot”, ca este un privilegiu si o onoare ca Alain Delon sa fie prezent la Cluj. O onoare și un privilegiu au fost și pentru mine acele ore de discuții în ”Băcănia Da Pino, ”la cafea”, cu marele actor. Discuții cu totul atipice, dar întrucâtva normale, presărate cu istorioare și întrebări, cu multe tăceri, a căror amintire a rămas în mine precum o anumită cantitate de sânge nouă, amestecată cu sângele meu; o contopire solară pe care o simți în tine, deși niciodată n-o poți defini. Oamenii cu adevărat mari au un stil aparte, fără a se arăta superiori, așa cum dealtfel sunt; alături de ei, din primele minute te simți ca și cum i-ai fi cunoscut dintotdeauna, simți amploarea personalității lor, însă te copleșesc cu „normalitatea” lor. Așa au fost și convorbirile de un firesc greu de imaginat cu Jaqueline Bisset, care venea în fiecare dimineață la cafeneaua noastră ”Klausenburg caffe” din centrul Clujului, pentru a-și bea cele 4-5 espresso, înainte de a fi invadată de presă și admiratori…
Cât de generos a fost cu mine Dumnezeu! Am cunoscut – prin voia Lui – oameni pe care nici nu visam să-i văd aievea. Cu unii dintre ei am legat și prietenii, ceea ce e cu adevărat un mare privilegiu. Eugen Simion, Mircea Zaciu, Adrian Marino, Mircea Ivănescu, George Banu, Nicolae Breban, Mircea Malița, Pascal Brukner, Ioan Aurel Pop, Livius Ciocârlie, Augustin Buzura, Dinu C.Girescu, Mircea Malița, Andrei Marga, Vasile Pușcaș, Bedros Horasangian, Alexandru Vlad, Ion Mureșan și atâția alții cu care am avut onoarea să fac interviuri. Jaqueline Bisset, Alain Delon, Antonio di Pietro, Al di Meola, Eliades Ochoa, & Buena Vista Social Club, Cesaria Evora… Pentru mine sunt – fie că mai trăiesc sau nu, repere importante. Toate aceste ”spirite” înalte m-au ajutat să gândesc cu propria minte și mai ales, să evit orice urmă de autoamăgire…
De multe ori erau interviuri. Dar, în multe cazuri interviurile continuau fără camere și microfon, prelungindu-se în fragmente de viață petrecute împreună, la intervale de timp mai scurte sau mai lungi. Acestea s-au transformat într-un fel de ”zonă”, asemănătoare cu cea tarkovskiană – dacă o pot numi așa -, la care revenim întotdeauna, și care ne face ca propria viață să aibă repere… Și, trebuie să recunosc: pentru un individ fără calități, talente sau realizări deosebite, fără avere, fără apetență către funcții și onoruri – e maximum ce poți avea, fără să meriți. Pur și simplu ți-e dat de la Dumnezeu…
Mare lucru.
E, într-adevăr un imens privilegiu să înțelegi într-un fel singular, doar al tău, filtrând toate cele câte ți se spun la comandă pentru a fi crezute, prin tot ce ți-au dat opera și întâlnirea aievea cu astfel de personalități. Să ai astfel propria analiză asupra a ce se întâmplă cu această Lume, cu tot cu oamenii care-și trec, și ei, viața lor. Cred că în mod deosebit și fericit am învățat de la acești oameni, după ce am uitat în bună măsură cărțile lor, filmele și muzica lor, cum și tot ce am vorbit cu ei de-a lungul anilor, cum anume să fac să mă feresc, pe cât a fost posibil, de autoamăgire. Și ceea ce m-a ajutat să judec cu propria mea minte, atâta câtă e ea, au fost doar cărțile marilor scriitori, filmele marilor cineaști și muzica marilor compozitori și artiști ai muzicii. Dar și întâlnirile fașă în față cu marii oameni iluștri din aceste categorii aproape supraumane.
M-a ajutat și faptul că n-am avut nicicând o miză materială și viața mea a fost și este prea puțin atașată banilor și valorilor strict materiale.
Poate că autoamăgirea există în ființa noastră și n-o putem evita, fiind parte a tragediei umane, așa cum nu se sfiește să spună Alain de Botton. Ne autoamăgim (ca să nu spun că ne mințim) când ne arătăm extrem de veseli. Deși, o bună parte dintre noi știm că trăim vremuri în care totul e fals și în care totul se falsifică, – suntem veseli. Și asta, mai ales fiindcă ne ferim de gândul că am putea, și avem toate motivele să fim triști. Fugim de noi înșine în excursii în locuri îndepărtate, doar fiindcă ne e frică de ce ar putea să urmeze. Suntem foarte dispuși să vorbim rău despre tot ceea ce ne place la alții, doar pentru că noi n-am reușit să obținem ceea ce au ei. Ne îndepărtăm de oamenii cu care altădată ne doream să fim prieteni, carierele pe care am sperat inițial să le avem, viețile pe care am încercat să le imităm.
Trăim într-o lume îngrozitoare; știm că ”green deal” – ul este o mizerie, care iată, a scos Europa pe străzi, știm că se urmărește să fim conduși de anumite minorități, știm că este o catastrofă mișcarea ”cancel culture” știm că e o ipocrizie ”politically corectness”, dar preferăm să facem jocul ”oficialilor” și birocraților care ni le impun. Mințim printr-un cinism generalizat, direcționat spre orice și oricine, pentru a înlătura durerea cauzată de un lucru sau altul în particular. Ne reconfigurăm un obiectiv scontat, dar dureros de înșelător, în speranța de a nu fi nevoiți să îi percepem pierderea pe deplin. Afirmăm că toți oamenii sunt groaznici și orice activitate e compromisă, astfel încât cauzele specifice durerii noastre să nu atragă atenție și rușine. Cu alte cuvinte, trăim forme din ce în ce mai acute ale egoismului și a dorinței de a ne autoproteja, cu orice preț. Am învățat să ne spunem nouă înșine, din ce în ce mai puțin adevăr și să fim conformi cu ceea ce ni se cere oficial. Ne transformăm în turme ascultătoare.
Vedem cum sub ochii noștri ”1984” al lui Orwell a devenit din lectură, manual de guvernare al Europei și tăcem complici. Ne autoprotejăm abandonând, la ordinul oficialilor care ne stăpânesc, (nu ne conduc!) propria judecată, ajungând, până la urmă să devenim lipsiți de orice creativitate și defensivi.
“Viaţa nu-mi mai oferă mare lucru. Am cunoscut tot, am văzut totul. Urăsc epoca asta”, a spus actorul – la 82 de ani la finalul interviului cu Valérie Trierweiler intitulat “Moi, Delon: l’interview de sa vie: ”Totul este fals, totul e falsificat. Nu mai există respect, nu mai există cuvântul dat. Doar banii mai contează. Auzim vorbindu-se de crime de-a lungul zilei. Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete”…
