Ana-Foca este o reprezentare mitică atestată de etnografi în Transilvania și Banat. Sărbătoarea Ana-Foca, prăznuită în prima zi a lui Cuptor, poartă numele alăturat al sărbătorilor Adormirea Sfintei Ana (25 iulie) și a Sfântului Mucenic Foca (23 iulie) din Calendarul bisericesc.
Luna lui cuptor se află sub semnul focului, iar prima zi, 1 iulie, este ținută și respectată cu sfințenie de oamenii satelor, fiind considerată, așa cum am spus într-un articol anterior, a treia zi de Sânpetru, ca să fie feriți de pârjol, incendii și foc.
Sărbătoarea este respectată pentru ca în credința populară Ana-Foca aduce arșițe solare care pârjolesc și usucă recoltele, în special vița-de-vie.
Pentru ca oamenii să fie feriți de foc, atât de pârjolul soarelui, care arde și usucă recolta, cât și de trăsnete și incendii, cu preponderență în satele transilvane se ține această sărbătoare, căci aceluia care nu păzește această zi și lucrează la vie, soarele îi va dogori via cu arșiță și prin aceasta se va usca. În unele zone, ziua se ținea și pentru ca oamenii ”să fie feriți de boale năprasnice, ca acestea să nu cadă ca un foc deodată peste om”. Ziua econsiderată rea și de trăsnet și de foc; se ține pentru a fi ferit tot anul de necaz de foc sau de șoareci care rod lucruri din casă.
Se spune că, dacă o respecți, Ana-Foca, te păzește de foc tot anul. Iar de nu, „te arde când ți-e lumea mai dragă”. În ziua de Ana-Foca, „arde piatra în apă, joacă soarele în apă sau sub apă”
Ca să „bage lumea-n sperieți”, babele povesteau cum o femeie care a lucrat de Ana-Foca și când s-a dus să caute caii, ar fi fost trăsnită.
B. P. Hasdeu, vorbind de această zi, spune: „În cursul lui iuliu se serbează la 22 Sf. Foca, iar la 21 Sf. Ana. Din ambele aceste sărbători, poporul a compus pe Ana-Foca, ca nume al primei zile a lunii.”
Sfântul mucenic Foca a trăit în vremea împăratului Diocleţian, când era respectat şi ca patron al corăbierilor, a devenit la români, prin simpla schimbare de sens a numelui, o zeitate năprasnică, aducătoare de mari primejdii, în primul rând de incendii.
Prin unele sate din Moldova, ne spune Tudor Pamfile în „Sărbătorile la români”, se crede că mai înainte Foca era un sfânt creştinesc, dar de când la ziua lui au ars şapte sate, îl ţin cu sfinţenie şi păgânii, cum bunăoară ar fi turcii. El este rău de foc, căci arde casele şi toate ale omului, lăsându-l sărac, lipit pământului.
Phoque – Φωτιά însemna o vietate care trăiește în mare la greci. Sfântul Mucenic Foca, ale cărui moaște au fost aduse la Constantinopol în ziua de 23 iulie, anul 403, martir din epoca împăratului Traian, este privit ca ocrotitor și patron al corăbierilor, adică un sfânt al apei. Mărturisind pe Hristos, Foca a fost spânzurat și strujit, iar apoi băgat în var și pus într-o baie farte fierbinte, unde și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
La români, din contra, fiindcă Foca seamănă cu foc, printr-o astfel de etimologie poporană, spune B. P. Hasdeu, s-a născut credința că el pârleşte, de unde asocierea cu focul. Prin schimbarea de sens a numelui, Foca devine o divinitate aducătoare de arșită, foc și primejdii.
Surse: Tudor Pamfilie – sărbătorile la români; Ion Ghinoiu – Calendarul poporului român/ Obiceiuri populare de peste an
Sursă foto: pixabay
