Bradul de Crăciun, o tradiție oarecum recentă în România, dar cel mai îndrăgit obicei al sărbătoriilor de iarnă, datorită simbolurilor care i se asociază: dragoste, bucurie, fericire, împlinire, speranță, viață, sănătate, magie.
Decorarea bradului este una dintre cele mai iubite tradiții din sezonul rece și astăzi depănăm la canal33.ro legenda românească a bradului de Crăciun.
Aceasta spune că demult, tare demult, pe vremea când Iisus Hristos pășea cu Sfântul Petru pe pământ, s-a pornit din senin o urgie cum nu s-a mai văzut.
Părea că totul se înnoptase dintr-o dată, vântul sufla năpraznic și cădea grindină din văzduh, în timp ce tot cerul se întunecase amenințător.
Și se gândiră cei doi, oare ce să facă și unde să se adăpostească degrabă? Se vedea în zare o pădure, așa că grăbiră pasul, că tare frig mai era.
Când ajunseră la marginea pădurii, văzură că era freamăt mare, arborii erau care mai de care mai zgribuliți şi mai înfricoşaţi, se ascundeau, se unduiau și își strângeau crengile să nu le frângă vântul.
Și cerură Iisus Hristos și Sfântul Petru adăpost arborilor din pădure.
Dar stejarii falnici și fagii nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că, spuneau ei, abia îşi puteau păzi frunzișul bogat de urgia cerurilor.
Merii, supărați nevoie mare, se tânguiau și se jeleau: „vai, vai, ce necaz s-a abătut asupra noastră, că din primăvară până-n toamnă am săltat coroana către soare, ne-am oblojit crengile, am grijit poamele până au dat în pârg. Taman acum, când sunt rumene și numai bune de mâncat, să se năpăstuiască cerul asupra noastră? Abia putem să ne apăram avuția, unde să vă mai adăpostim și pe voi?”.
Și zis-a Domnul: „Voi schimba această rânduială. Poamele voastre să cadă toamna. Săraci și bogați, laolaltă, să se înfrupte din poamele voastre!”.
Și merseră mai departe prin viscol.
„Uite, Doamne, grăi Sfântul Petru, uite pâlcul cela de copaci înalți, ne-om adăposti și noi lângă tulpina lor”. Dar plopii, căci despre ei era vorba, se unduiau spre înaltul cerului și nici gând să lase loc de adăpostire. Și atunci Iisus a grăit: „voi să n-aveti odihnă, niciodată să nu mai creșteți viguroși și să vă frângeți la fiecare adiere de vânt!”.
Mergând mai departe prin pădure, Iisus cu Sfantul Petru zăriră cum sălciile își strângeau podoaba spre pământ, de frică să n-o piardă. Și s-au rugat drumeții nostri: „Fie-vă milă, lăsați-ne să ne adăpostim sub coroana voastră”. Dar nici salciile nu au vrut să audă.
Și a grăit atunci Iisus: „Voi să rămâneți pururea plângătoare și cu crengile lăsate spre pământ!”.
Cu greu înaintau Iisus și Sfântul Petru, iar frigul era din ce în ce mai aspru. Însă, tocmai atunci s-a întâmplat minunea dumnezeiască.
Deși falnic, doar bradul, dintre toţi, s-a învoit să le ofere adăpost.
El a spus: „Fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzișul meu e făcut din ace ascuțite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperământul cu prezența voastră, eu vă voi primi cum voi putea mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese”.
Și bradul cel vrednic i-a păzit pe cei doi, Iisus și Sfântul Petru, cum s-a priceput mai bine, fiindcă nu mai adăpostise drumeți până atunci.
După ce s-a oprit furtuna, iar soarele a răsărit din nou, mândru pe cer, Iisus cuvântă astfel către brad: „Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti!
Și continuă: „Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încât ei să te preţuiască cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se gândească la mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag mie!”.
Numai ce zise acestea și Iisus dispăru, împreună cu Petru, într-o geană de lumină.
În pădure a rămas însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum şi această poveste pe care frunzişul copacilor, înfioraţi de minunea dumnezeiască, o murmură în fiecare iarnă.
Iar de atunci, bradul simbolizează veșnicia, aduce sănătate și noroc, și unește în juru-i familiile și iubirea care nu piere niciodată.
