Recent am petrecut două ore în compania unei obsesii rafinate: lucrările lui Ignacio Uriarte de la GAEP, galeria lui Andrei Breahna din Garibaldi 8. “Symbolism” nu este doar o expoziție – este o teologie a gestului repetitiv, o fenomenologie a pixului Bic transformată în manifest estetic.
Geografia ca autobiografie
Există un moment în viața fiecărui artist când biografia devine stil, când schimbările geografice se traduc direct în revoluții cromatice. Pentru Uriarte, mutarea din cenușiul industrial al Berlinului în lumina solară a Valenciei nu a fost doar o relocare – a fost o conversie senzorială completă. Seria centrală “Symbolism 1-9”, aranjată în grid perfect pe peretele galeriei, devine astfel o hartă afectivă a acestei tranziții.
Privind cele nouă lucrări, înțelegi imediat narațiunea: portocaliile citrice și galbenurile de soare nu sunt abstracțiuni formale, ci amprente ale unei schimbări de latitudine. Roșurile mediteraneene pulsează cu intensitatea unui artist care a descoperit că lumina poate fi, literalmente, ingredientul principal al unei opere. Hexagonul curcubeu din centrul compoziției funcționează ca o busolă emotională, în timp ce formele învecinate – steaua roșie, spirala turcoaz, florile geometrice – marchează puncte cardinale ale unei noi sensibilități.
Klein revisited: albastrul ca abis meditativ
Dar adevărata revelație a expoziției se află în celălalt capăt al galeriei, în secțiunea dedicată monocromelor albastre. Aici, Uriarte intră în dialog direct cu fantasma lui Yves Klein și celebrul său International Klein Blue. Lucrări precum “Blue Mirror”, “Triangle Grid” sau “Five Loops” nu sunt simple exerciții geometrice – sunt incursiuni în același teritoriu metafizic pe care Klein l-a explorat în anii ’60.
Există o diferență fundamentală, însă: dacă Klein ajungea la transcendența albastrului prin gestul spectaculos, prin performance și manifest, Uriarte o atinge prin repetiție obsesivă și disciplină birocratică. Fiecare punct desenat cu pixul devine o practică de meditație, fiecare grilă construită linie cu linie transformă instrumentul de birou în pensulă zen.
Privind îndeaproape aceste lucrări albastre, descoperi ceva fascinant: sub aparența perfecțiunii geometrice se ascunde o umanitate profundă. Urmele de marker, micro-imperfecțiunile gestului manual, variațiile subtile de presiune – toate acestea conferă “albastrul Uriarte” o calitate tactilă pe care Klein nu o avea. Este un albastru “muncit”, nu “revelat”.
Birocratia ca practică spirituală
Dar adevărata revoluție conceptuală a lui Uriarte stă în altceva: el reinventează relația cu munca repetitivă, transformând alienarea modernă în act de rezistență spirituală. În era burnout-ului cronic și a anxietății digitale, propune o perspectivă radical diferită: și cel mai mecanic gest poate deveni sacru prin atenție, persistență și intenție estetică.
Fiecare semn desenat cu pixul devine mantra, fiecare grilă repetată devine meditație zen adaptată la realitățile biroului din secolul XXI. Este o versiune contemporană a caligrafiei asiatice: același respect pentru instrumentul simplu, aceeași disciplină a gestului, aceeași căutare a perfecțiunii prin repetiție. Doar că în loc de pensulă și cerneală, Uriarte folosește pixuri Bic și markere de birou.
Geometria ca limbaj universal al nostalgiei
Privind seria albastră în ansamblul ei, te cuprinzi că te afli în fața unei noi forme de melancolie: nostalgia pentru claritatea geometrică într-o lume din ce în ce mai fragmentată. Aceste grile perfecte, aceste cercuri concentrice, aceste triangulări obsesive vorbesc despre o dorință profundă de ordine într-un univers al suprastimulării perpetue.
Este același impuls care i-a mânat pe concretiștii români: credința că arta poate reda lumii o logică pierdută. Doar că la Uriarte această logică nu mai vine din revoluție sau utopie, ci din acceptarea lucidă a rutinei zilnice ca material artistic.
GAEP ca laborator de gândire
Trebuie să spun că GAEP confirmă din nou de ce este unul dintre spațiile cele mai inteligente din București. Andrei Breahna nu doar expune artă – construiește contexte pentru întâlniri autentice cu gândirea contemporană. Spațiul din Garibaldi 8 devine laborator unde teoria și practica se întâlnesc într-un dialog fără prejudecăți.
Concluzie: arta ca act de rezistență cotidiană
Ieșind din galerie m-am gândit că Uriarte oferă ceva rar în arta contemporană: un model de rezistență care nu este spectaculos, ci zilnic. Nu vorbește despre mari revoluții, ci despre cum transformi rutina în ritual, cum faci din munca repetitivă un act de contemplație.
Este o lecție profund necesară într-o epocă în care artiștii se simt presați să fie perpetuu inovativi, să producă constant “next big thing”-ul. Uriarte propune ceva diferit: profunzimea prin repetiție, autenticitatea prin disciplină, transcendența prin atenție la detaliu.
