Cînd s-or împărţit demnitatea, curajul şi mîndria, probabil românii fost-au ei duşi la lucru şi la toţi le-o dat cu caru’, numa’ nouă cu păharu’.
La fiecare val de scumpiri cu care guvernanţii ne cocoşează, televiziunile oferă generos interviuri stradale luate cetăţenilor care mişună prin supermarketuri, întrebîndu-i ce părere au. Răspunsul, cu mici variaţiuni, este unul singur: “eh, ce să facem, cumpărăm mai puţină mîncare, ne restrîngem la cheltuieli, asta e, nu putem schimba nimic…” Resemnarea, pasivitatea, capitularea, fruntea plecată însoţesc ca o umbră trecerea românului prin propria-i existenţă, ca un blestem de care nu ştie, nu poate şi parcă nici nu vrea să scape.
Fiindcă, nu-i aşa?, “capul ce se pleacă paloşul nu-l taie”. Şi nu e doar un simplu vers din Daniil Sihastrul, vestita poezie a lui Dimitrie Bolintineanu, intrat în justificarea cotidiană. Din “capul ce se pleacă” ne-am făcut o axiomă existenţială pe care am împletit-o cu noduri rigide în modul nostru de viaţă şi îi putem vedea efectele zilnic, în toată tristeţea lor, în fiecare ungher al societăţii. Funcţionari letargici cuibăriţi în birourile bugetare, orbi, muţi şi surzi la derapajele şefilor, mulţumiţi că-şi încasează lunar leafa. Militari pentru care executarea ordinelor se face cu încovoierea spinărilor. Pacienţi pustiiţi, stînd cu orele pe coridoarele spitalelor cu plicurile-n buzunare. Părinţi disciplinaţi aliniaţi în faţa profesorilor cu pungile de cadouri. Pensionari cu lacrimi uscate care numără feliile de salam. Parlamentari care votează somnolent conform ordinelor venite de la tătucii partidelor, fără să ştie ce. Guvernanţi care fac sluj pînă la limita trădării la curţile europene şi euro-atlantice în căutare de şepci şi mîngîieri pe creştet. Tineri care învaţă conştiincios de la toţi aceştia dinainte că trebuie să se adapteze, adicătălea să ţină capul plecat, eventual să cureţe şi nişte scame de pe revere pentru a reuşi în viaţă. Un neam inert, străin de cultura protestului, criticii şi replicii, peste care de pomană au trecut mai bine de trei decenii de democraţie. Un neam bălăcindu-se într-o stare generală de prostraţie şi o mioritică fatalitate.
Că resemnarea de azi vine dintr-o istorie încărcată de biruri, vasalităţi, complicităţi, slugărnicii şi bocanci dictatoriali, cu prea puţine frisoane de frondă sau războinice pentru a mai conta în balanţa devenirii noastre, e o realitate. Dîrzenia, cutezanţa, eroismul sînt excepţiile istoriei noastre, oricît am dori să ne rescriem trecutul în căutare de identitate şi legitimitate. Nişte bătălii cîştigate, cîteva răscoale, o revoluţie nu au influenţat cu nimic generaţiile au modelat, secole de-a rîndul, mentalul colectiv spre capitulare, noncombat, lipsa ripostei şi laşitate pictată în pacifism. La toate acestea a contribuit din plin şi şvaiţerul educaţional postdecembrist prin găurile căruia virtuţi precum demnitatea, curajul şi mîndria şi-au scurs sensurile şi mai ales semnifcaţiile.
Desigur, zvîcniri de protest, de revoltă, de reacţie există şi azi. Pe reţelele de socializare există, că acolo e simplu, sub protecţia anonimatului şi fără repercusiuni. Şi mai există grupurile anemice din stradă, nebăgate în seamă de cei împotriva cărora protestează. Cam la asta se rezumă acum învîrtoşirile românilor copleşiţi de taxe şi impozite, de crunte inechităţi sociale, de nedreptate, de injustiţie, de tăvălugul minciunilor electorale şi de lipsa perspectivei.
Tragedia, însă, neînţeleasă de bietul nostru popor, vine din faptul că un cap plecat poate fi oricînd tăiat, din simplul motiv că decizia retezării lui ţine numai şi numai pohta ce-o pohteşte stăpînul paloşului, oricît de adînc te-ai înclina în faţa lui. Şi fiecare moment de tăcere şi fiecare gest de resemnare aduc întodeauna după sine mai multă asuprire, mai multă nedreptate, mai multă robie. Poate capul plecat paloşul nu-l taie. Numa’ să nu fie plecat pe eşafod.
În loc de concluzie, “Ce e oare traiul, dacă e robit? / Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit? / Viața și robia nu pot sta-mpreună, / Nu e tot d-odată pace și furtună” mai scrie Bolintineanu în poezia lui, lăsînd urmaşilor un adevărat îndemn la cutezanţă şi demnitate. Un îndemn pe care îl regăsim şi în Decebal către popor a lui George Coşbuc: “Totuna e dac-ai murit / Flăcău ori moş îngârbovit. / Dar nu-i totuna leu să mori, /Ori câine-nlănţuit!” Poetic, frumos, înălţător, dar cam atît. Poezie nu mai citeşte nimeni azi.
Turcii au şi ei un proverb cu cap şi paloş: „Capul ce se pleacă merită retezat”. Eh, dar turcii sînt ăia în faţa cărora strămoşii noştri îşi plecau sau îşi pierdeau capetele, nu?
