Încă de la începutul conflictului Rusia-Ucraina, România n-a ezitat în a-şi arăta generozitatea, nu numai prin sprijinul deosebit de consistent acordat refugiaţilor ucraineni, dar mai ales prin susţinerea efortului de război cu echipamente militare prin diverse companii de stat şi private, Romarm, compania Ministerului Economiei, şi Romtehnica aparţinînd Ministerului Apărării Naţionale fiind practic în topul livratorilor români de armament şi muniţie în Ucraina. Adăugăm la acest ajutor generos şi sesiunile de instruire pentru utilizarea unora dintre aceste echipamente, precum şi livrările de diverse alte produse conexe precum combustibili, autovehicule, ajutoare de urgenţă, şi avem cît de cît o idee de tablou general al modului în care România a sprijinit pînă acum ţara vecină.
O idee doar. Cît de cît. Fiindcă autorităţile statului român au refuzat constant să comunice public, aşa cum au făcut toate celelalte ţări NATO, în ce a constat concret implicarea noastră şi mai ales cît ne-a costat totul pînă acum. Ordinul de tăcere a fost dat preşedintele Iohannis care spunea, în aprilie 2022, la două luni de la declanşarea conflictului: „Nu cred, însă, că este foarte bine să facem declaraţii publice îndelungate cu privire la ce face o ţară sau alta concret în acest domeniu.” Adicătălea, mucles pe subiect, că nu e treaba ta, măi, popor român contribuabil, să ştii unde se duc în fluviu banii tăi. Putem aprecia însă, din fragmentele de informaţii apărute în presă, faptul că spre Ucraina s-au dus pînă acum nişte zeci de miliarde bune. Nu de lei, ci de euro sau dolari.
Încununarea generozităţii militare a României este, evident, recenta cedare a unui sistem Patriot din cele 4 pe care le avem deja. De fapt, din cele 7 achiziţionate şi plătite cu aproape 4 miliarde de dolari. Cum zilele trecute SUA a anunţat sistarea livrărilor de baterii Patriot către ţările contractante, pe motiv de direcţionare a întregii producţii către Ucraina, putem presupune liniştiţi că vom rămîne doar cu cele 3.
Şi ajungem la adevarata problemă. România a achiziţionat 7 sisteme Patriot nu fiindcă cifra 7 o fi cu noroc pentru ministrul Tîlvăr sau pentru că 7 e ziua de loto a lui Iohannis în horoscopul lui Neti Sandu, ci pentru că de cel puţin atîtea baterii este nevoie pentru apărarea ţării. Cu alte cuvinte, oricum cele 4 existente nu acoperă această nevoie, ce să mai vorbim despre cele 3 cu care rămînem.
Un apect revoltător, de sfidare la adresa cetăţenilor, este maniera în care a fost formulat comunicatul administraţiei prezidenţiale după şedinţa CSAŢ, acesta nespecificînd, aşa cum ar fi trebuit pentru a nu lăsa loc speculaţiilor, ce tip de sistem donăm: operaţional sau neoperaţional? Că dacă vorbim despre unul neoperaţional, aflat încă la cutie, în paie, cartoane şi vaselină, e una. Dacă vorbim despre unul operaţional, e cu totul şi cu totul altceva.
Un sistem operaţional presupune cîteva aspecte extrem de importante pe care presa nu le-a menţionat pînă acum, în general preluînd comunicatele oficiale articulate în limbaj de lemn şi gargară:
- Să fie funcţional echipamentul propriu-zis şi tehnica de lansare, cu tot ceea ce înseamnă acestea – staţia de control a angajamentului, lansatoarele şi radarele – pentru a acoperi patru mari sarcini: comunicații, comandă și control, supraveghere radar și ghidare a rachetelor, toate acestea acţionînd într-un proces unitar de detectare, identificare și neutralizare a rachetelor balistice tactice, a rachetelor de croazieră, dronelor, aeronavelor avansate și a altor astfel de amenințări.
- Să existe niscai rachete în lansatoarele alea, mai precis interceptori, care vin la pachet cu transportul şi încărcarea acestora, precum şi cu tehnica de acţionare şi ghidaj aferentă.
Toate acestea sînt însoţite de cel mai important element din ecuaţie, resursa umană, acest lucru însemnînd nu doar specialiştii care trebuie să fie instruiţi în operarea sistemului, ci şi o sumedenie de alţi militari auxiliari, de la şoferi şi mecanici, pînă la personalul tehnic de întreţinere, asigurare logistică ş.am.d. Cu alte cuvinte, o armată de oameni gata de luptă, angrenată în pregătirea şi folosirea ulterioară a sistemului.
Faptul că CSAŢ nu a precizat ce tip de baterie trimitem, operaţională sau nu, este extrem de dubios, în opinia mea. Mai mult, avînd în vedere formularea din comunicatul oficial, conform căreia prin donarea unui sistem se creează o vulnerabilitate în apărarea ţării, este de presupus că bateria donată este una operaţională, fiindcă una neoperaţională ce fel de vulnerabilitate ar fi putut să genereze, nu? Iar dacă totuşi trimitem una neoperaţională, pentru ce CSAŢ a evitat să precizeze clar acest lucru?
Astfel, rămîn cîteva întrebări importante:
- Operaţional sau neoperaţional, sistemul pleacă spre Ucraina cu parte din personalul instruit în România pentru a opera Patriot? Oricum, nu văd cum transportul ar putea pleca spre Ucraina neînsoţit de militari români, măcar aşa, pentru a semna careva p-acolo de predare-primare, iar cu DHL nu văd cum s-ar putea face expedierea.
- Şi pleacă împreună cu rachete dintre cele cumpărate de noi deja sau poate livrăm ulterior dintre cele pe care MApN a anunţat la începutul anului că urmează să le cumpere?
- Iar dacă spre Ucraina pleacă un sistem full operaţional, adică deja integrat în parametri de interoperabilitate globală în configuraţie naţională, la ucraineni va fi resetat şi reconfigurat sau va fi operat de la distanţă de pe teritoriul românesc, de genul: alo, Gheorghiţă, aici Umerov, apasă şi tu, frate, pe butonu’ ăla verde că trebuie să mutăm lansatoru’ olecuţă la dreapta? Sau cum? Ca să ştim şi noi dacă CSAŢ-ul a decis acum, pe fond şi mascat, intrarea noastră în război.
Autorităţile române au obligaţia să lămurească toate aceste aspecte rapid. Iar parlamentul are obligaţia să nu mai stea ciungă atunci cînd se iau decizii de o astfel de importanţă strategică.
