1. Printr-un clip de o deosebită modernitate (un soi de clip despre cum se regizează clipurile electorale), Mircea Geoană, proaspăt plecat din postul de secretar general adjunct NATO, și-a anunțat candidatura la Președinția României.
În postdecembrism candidații la Președinție au fost de regulă desemnați de partide. Au cîștigat, intrînd în turul al doilea, candidații avînd în spate partide puternice. Tot de regulă bătălia electorală s-a restrîns la confruntarea dintre Dreapta și Stînga. Stînga a fost întruchipată de PSD, anterior PDSR, anterior FSN-Iliescu. Dreapta a fost întruchipată de CDR (o coaliție de partide și ONG-uri), Alianța DA (PD+PNL), PDL (partidul încropit de Băsescu după ce a ajuns președinte), PNL (partid ivit din fuziunea dintre PNL și PDL). Independenții n-au intrat în joc pînă în 2000, cînd a candidat la Președinție avocata Graziela Bârlă, marcînd astfel o dublă premieră după decembrie 1989:
Independent și femeie.
Graziela Bârlă n-a obținut un rezultat spectaculos. A meritat pentru ea banii cheltuiți și energia irosită, deoarece, urmare a acestei aventuri (e și jurnalistă) în teritoriul politicii a scris o carte de o deosebită valoare – Cum e să vrei să fii președinte de capul tău-, ce va urma să fie tipărită la începutul lui octombrie. Descriere a raidului unui ziarist în lumea politică, lucrarea are drept principală concluzie imposibilitatea unui independent de a supraviețui într-o bătălie pentru Președinție. Graziela Bârlă relatează cu umor uluirea politicienilor, dar și a jurnaliștilor miluiți de politicieni la ivirea în campania din 2000 a unui candidat independent, pe deasupra și femeie. Eu însumi, aflînd că va candida, deoarece o cunoșteam de pe vremea Vieții studențești, mi-am exprimat uluirea, știind că în România postdecembristă clasa politică se definește prin caracterul închis de lume în care se bat între ele, nu de puține ori doar teatral, Familiile politice, apropriate Familiilor mafiote. Ca să ai șanse de a intra în turul al doilea îți trebuie mașinăria unui partid și, mai ales, bani, mulți bani, nu numai pentru a face față cheltuielilor electorale, dar și – dacă nu îndeosebi – de a cumpăra presa, societatea civilă, șefi ai instituțiilor de forță. De la Graziela Bârlă din 2000, au mai fost încercări ale unor independenți de a candida la Președinție. Înscrierea lor în cursă a fost văzută ca o aventură fără nici o șansă, urmare deseori a nevoii de a obține publicitate prin condiția de candidat la Președinție. Ipostaza asta a fost exploatată de respectivii pentru a deveni vedete ale vieții publice , fie în sine, fie în folosul adevăratelor lor profesii.
Mircea Geoană s-a anunțat, chiar cu mult înainte de momentul oficial ca un candidat independent. Spre deosebire de independenții din alți ani, anunțul său n-a fost primit cu surîsuri ironice, dintre cele cu care receptezi o năstrușnicie. Pus în sondaje (altă surpriză, independenții, cum scrie Graziela Bârlă sunt neglijați de casele de sondare), Mircea Geoană s-a situat pe primele locuri. Folosindu-se de funcția sa de la NATO, pînă la anunțul oficial, el a dus o campanie electorală mascată. După anunțul oficial, urmînd demisiei de la NATO, Mircea Geoană a fost ținta unui atac din toate părțile. Candidații partidelor (Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă, Elena Lasconi, George Simion) s-au năpustit asupra lui. Fie prin intervențiile proprii, fie prin folosirea presei plătite pe post de bulan. Deocamdată, Mircea Geoană nu s-a lăsat intimidat. Nici de campania de presă de o rară violență, îmbrățișînd deseori înjurătura, nici de apariția unor sondaje care-l dau în regres.
Mircea Geoană e primul independent care contează într-o campanie postdecembristă pentru Președinție.
De scorul obținut în final va depinde condiția de independent în bătăliile electorale ulterioare. Sorții îi par defavorabili. N-are mașinărie de partid, n-are presă plătită, e expus tuturor atacurilor. Dacă va avea un scor bun (nu mai vorbesc, dacă va cîștiga) scena politică postdecembristă va traversa o veritabilă Revoluție. Cetățenii noștri se vor convinge că se poate ajunge la o demnitate și fără a fi membru al unei Găști numite partid. Dacă nu va avea un rezultat bun, eșecul său se va adăuga celui al doctorului Cătălin Cîrstoiu. Pentru a-i convinge pe români că nu poți face nimic dacă nu te înscrii într-o Familie politică postdecembristă, supunîndu-te tuturor condițiilor de mizerie morală ale unei Politici înțelese ca Mafie.
2. Consiliul Național al PNL a votat în persoana lui Nicolae Ciucă un candidat definit drept Conservator Liberal.
Prezent ca ziarist de teren la reuniunea de la Palatul Parlamentului, am rămas surprins de insistența agitației vizuale pe tema Familiei. „Pentru Familie, Comunitate, Țară” – scria pe ecranele de ambianță. Tot aici se derula obsedant o secvență înfățișînd un cuplu tradițional, soț și soție, ținîndu-se de mînă, ținînd de mînă și el și ea un băiat și o fată. Pledoarie pentru familia a cărei definiție voia s-o înscrie în Constituție Liviu Dragnea. Dînd curs tezei sale din cartea În slujba țării, Nicolae Ciucă a insistat în discursul de candidat pe importanța acordată Familiei românești, alcătuite din trei generații, bunici, părinți și nepoți.
Accentul pus de PNL, pînă mai ieri un partid care refuza Conservatorismul, pe motiv că e naționalist comunist, ne semnalează o realitate ciudată pentru un occidental, normală pentru un român.
Dacă anul trecut, conservatorismul era reprezentat doar de George Simion, azi, în campania pentru prezidențiale, tema familiei e în chip ostentativ de toți candidații: Marcel Ciolacu, Mircea Geoană, Nicolae Ciucă, Elena Lasconi, ca să nu mai vorbesc de suveraniștii clasici, de la Șoșoacă pînă la Terheș. E o deplasare spectaculoasă către o parte a scenei politice , îngrijorătoare dacă ținem cont că o democrație autentică se definește prin echilibru. Partea Progresismului a rămas descoperită, mai ales după ce Elena Lasconi a impus în figurația USR Crucea, Catrința, Urda și Zerul. Ar fi cazul ca locul părăsit de USR, care s-a AUR-izat peste noapte, să fie luat de o formațiune progresistă.
De dragul echilibrului democratic.
3. La Philadelphia a avu loc confruntarea Tv dintre Donald Trump și Kamala Harris.
Deși presa din America, pusă aproape în totalitate în slujba Kamalei Harris, mai ceva decît Presa din URSS în slujba lui Stalin, a prezentat confruntarea ca o înfrîngere a lui Trump, sondajele arată că în realitatea electorală americană nu s-a schimbat nimic. Donald Trump beneficiază de un electorat fanatic, dispus să-l vadă învingător în toate împrejurările. Concentrîndu-se pe pericolul Imigrației, Donald Trump a spus ceea ce voia să audă electoratul său. Chiar dacă mediatic a fost mai bună, Kamala Harris n-a dat lovitura în plan electoral. În timp ce Programul lui Trump e îndrăzneț, ba chiar diliu, Programul Kamalei Harris e cuminte, la locul lui. Americanii, exasperați de marile dificultăți economice interne, sunt seduși de Programele de oameni într-o ureche, precum Donald Trump.
