Noroc, totuși, cu emisiunile unor canale tv la care nu te uiți decât întîmplător. Când ai chef de câteva minute de amuzament gratis, iei telecomanda și butonezi.
Mie, în ultimul timp mi s-a întâmplat asta în două zile la rând. Într-una din ele, – la o oră nedecisă – două și ceva dupăamiază -, mi-a fost dat să văd două mari doamne ale culturii noastre. În prima (sâmbătă) am revăzut-o pe doamna Ana Blandiana, care scurt și concis a transmis nației că motivul din care poporul român arată așa (rău!) cum îl știm de ani și ani este simplu. Acela că geografic suntem așezați de Dumnezeu ”acolo unde se bat munții în capete”. Deci, nu noi am avea vreo vină, ferească Sfântul! Geografia, doar ea e de vină.
N-am a face comentarii. Doar aș adăuga la acest verdict, un altul, care vine dinspre cei mai de seamă scriitori și publiciști care și-au definitivat ”opera” în timpul lui Ceaușescu. Acea generație care ar fi făcut orice compromis să acceadă cu cărțile lor la celebritate, burse în Occident, etc. Leit-motivul post decembrist al acelei generații de intelectuali a fost ”rezistența prin cultură”. Adică ei au făcut rezistență regimului comunsit criminal, făcând cultură. Publicându-și cu prețul oricărui compromis cărțile, beneficiind de pașaport, bani, case de vacanță, etc, etc.
Duminică, la aceeași oră și la același post tv, o altă celebritate feminină, extrem de cunoscută. Irina… și nu mai știu cum, (îmi scapă numele!), a opiniat în legătură cu românii. Părea că e din Iași și este business-woman de succes. Domnia-sa a afirmat că insuccesul nației se datorează faptului că nu știm a aprecia creativitatea specific românească. Mai precis, faptul că românul știe – în afară de meseria lui, și să schimbe un bec, sau să desfunde o chiuvetă. În viziunea cunoscutei femei de afaceri, aceste două ”calități” aparțin nesmintit ”creativității specifice românești” – mulțumită căreia românul care alege statutul de refugiat economic, sau, mai frumos spus – să se refugieze în diaspora, reușește să facă avere în fața oricărui alt refugiat economic din celelalte țări ale Lumii.
Să fim bine înțeleși. Nu am de gând să le contrazic pe cele două doamne ale culturii românești. Cea literară și cea economică. Statutul meu de mediocru asumat nu-mi permite astfel de aventuri. Mai ales că tot același statut m-a ”ajutat” să nu fac nimic demn de luat în seamă, nici înainte, nici după 1989.
Am avut norocul să fi citit câteva cărți, și înainte, și după anul în care am crezut ca prostul că poporul acesta se va schimba într-un fel în care să se procopsească. Trăind – între două cărți – în România atâția amar de ani aveam să constat ce mare adevăr a rostit Miguel de Cervantes când a spus că ”Sunt lucruri în care trebuie să crezi pentru a le putea vedea”.
Unul dintre aceste lucruri pe care le-am crezut dintotdeauna este faptul că mai toți cei care se exprimă într-un fel sau altul despre poporul nostru – bolnav de multă vreme – încearcă, de fapt să escamoteze și să ascundă un așa-zis ceva, de rușinea de a rosti un adevăr dureros. Nu suntem singurul popor care a trecut/trece printr-o stare de boală. Dar ne-rostirea și ne-recunoașterea bolii nu face pe nimeni sănătos.
Multă vreme s-a încercat ascunderea lașității manifeste a românului prin imprecațiile și anatema aruncată asupra ”Mioriței”. Miorița, despre care Nicolae Steinhardt spune a că este ”…o poezie a splendorii, a euharistiei aduse marilor permanențe, a frumuseților și slăvirilor (care când sunt ținute în seamă) ne izbăvesc din absurdul mărunțișurilor paralipomenice și din nimicnicia lumii supuse invidiei, meschinăriei, violenței… (…) Balada oferă un patetic caz de transformare a istoriei – cu sensul cel mai concret și contradictoriu al termenului – în imn 9 cântec de de preafericire) Din uneltiri, hrăpiri, omor, din cortegiul sumbru și dezolant al vrășmășiilor și sordidului, eroul se distanțează apelând de-a dreptul la soare, lună și stele, adică la elementele care alcătuiesc măreția cosmică descrisă de Hans Urs von Balthasar. De la fapt divers la splendoare. Îi lasă baltă în micimea lor, în turpitudinile și agitația lor… (…)
Numai că, în viața reală se preferă ascunderea cu bună știință, ca o izbăvire falsă, a acestei turpitudini de fiecare zi. Dacă în timpul lui Ceaușescu și după căderea lui se încerca ”fardarea” lașității de a nu fi avut decât câțiva disidenți sub zicerea ”rezistență prin cultură”, acum, sub pavăza lozincilor și directivelor ”europene” cei aflați în poziții comode, bănoase și importante, trec sub tăcere calitatea de slugă a acestui popor.
”Stăpânul comandă – explică celebrul scriitor Michel Tournier. El e bogat, puternic, bine îmbrăcat, bine hrănit. Iar situația materială inferioară a slugii poate duce la înjosirea sufletului. Sub influența condiției sale el poate deveni servil, adică josnic de lingușitor, mincinos, hoț, etc. Stăpânul nu va pregeta să invoce această josnicie sufletească ca să-și justifice propriile avantaje, ca și cum condiția servilă ar fi consecința – și nu cauza – caracterului servil.”
Tot Tournier amintește de experiența Epictet-Epafrodit. Epictet, filosof stoic era sclavul lui Epafrodit, eliberat din sclavie de Nero. Legenda spune că, într-o zi, stăpânul îi strângea piciorul într-o unealtă de tortură. ”O să mi-l rupi”, îi spune calm Epictet și, cum piciorul e într-adevăr rupt, adaugă:”Nu ți-am spus?”
Diferența că experiența românească a slugărniciei este alta decât cea în care sluga face dovada unor calități pe care stăpânul nu le are. Calitatea umană joasă, jalnica stare culturală și profesională la clasei politice românești a ultimilor 30 de ani face imposibilă tema superiorității slugii în raport cu stăpânul. Asta ar face din slugă, datorită calităților ei, un „servitor model”, care s-ar bucura, totuși, de oarecare respect. Numai că noi, nici calitățile acestea nu le avem: devotament, probitate, sobrietate, etc. Astfel că suntem condamnați la a rămâne slugi de speță joasă.
Cu uneltiri, hrăpiri, omor, – un cortegiu sumbru și dezolant al vrășmășiilor și sordidului, condamnați parcă tot mai acut să străbatem în genunchi drumul de la fapt divers la splendoare și înapoi. Rămânem cu aceiași politicieni găunoși, cu micimea lor, în turpitudinile și agitația lor…
