1. Joi, 20 iunie 2024, în urma ședinței CSAT s-a emis un Comunicat care dezvăluie că în cadrul respectivei reuniuni ”Președintele României a informat că i-a anunțat pe aliații din cadrul NATO, la sfârșitul săptămînii trecute, asupra retragerii candidaturii sale pentru funcția de Secretar General al Organizației.”
Aceste cîteva rînduri anunță finalul unei epopei începute cu trei luni și ceva în urmă, mai precis pe 12 martie 2024, epopee care s-ar putea intitula Cum s-a autopropus Klaus Iohannis șef la NATO, deși știa că n-are nici o șansă.
De remarcat, mai întîi, uriașa diferență în materie de comunicare publică dintre momentul din 12 martie și cel din 20 iunie 2024. În 12 martie 2024, Klaus Iohannis și-a anunțat autocandidatura printr-o Declarație de presă cu vădite note de Mesaj către Națiune. Inițiativa sa insolită a fost justificată public prin nevoia ca Estul să fie reprezentat în structurile NATO și prin locul deosebit al României în cadrul Organizației. Spre deosebire de Mark Rutte, Klaus Iohannis și-a expus public și un soi de program, alcătuit 10 puncte și de aceea poreclit Decalog. Programul avea drept temei nevoia unei revoluții produse în NATO, posibile doar dacă el, Klaus Iohannis, ajunge secretar general.
Dintr-un început, aventura pornea în chip aiuristic.
Revoluția NATO nu depinde de cel care ajunge secretar general. Spre deosebire de funcția de secretar general al PCR, funcția de secretar general al NATO nu conferă posesorului nici o putere asupra organizației. E o funcție de protocol. Lăsînd la o parte neobișnuitul inițiativei, atît din punct de vedere al Statutului (candidatura nu se anunță public nicicum), cît și din punctul de vedere al bunului simt (era normal să fie propus și nu să se autopropună), ar fi fost de așteptat ca declarația lui Klaus Iohannis să stîrnească o furtună în cadrul NATO. Nu prin ivirea unui concurent al lui Rutte, ci prin observațiile critice la adresa structurii și activității organizației. Din 12 martie 2024, nici un lider NATO n-a luat în discuție declarația lui Klaus Iohannis. Nici o publicație, nici măcar una a NATO, n-a dezbătut pro și contra propunerile noastre. E drept, la scurt timp de la anunț, Klaus Iohannis ne-a informat că „Decalogul a fost foarte bine primit”. Mark Rutte s-a deplasat la Budapesta pentru a-l convinge pe Victor Orban. Ne-am fi așteptat să vină și la București, pentru a-l convinge pe contracandidat să se retragă, anunțînd c-a preluat, la schimb, multe dintre punctele Decalogului. N-a catadicsit s-o facă.
De remarcat astfel lipsa de interes stîrnită de autopropunerea lui Klaus Iohannis. Nu numai că statele NATO nu s-au pronunțat dacă sînt de partea lui Iohannis, dar mai mult, nimeni nu l-a mustrat pentru gestul său bizar.
Impresia generală e cea de trecere sub tăcere a inițiativei din motive de politețe:
Unul dintre ai noștri a luat-o razna. E stînjenitor să-l tragem de mînecă în public. Ne facem că nu-l vedem.
La noi, adversarii lui Iohannis au văzut în aventura președintelui un eșec.
A susține asta înseamnă să crezi că Klaus Iohannis s-a gîndit vreo clipă că are vreo șansă să întoarcă decizia deja luată privindu-l pe Rutte.
Eu nu cred că Klaus Iohannis a avut un eșec. Mă bazez pe convingerea că președintele și-a anunțat candidatura nu pentru a cîștiga, ci pentru a realiza cîteva obiective prin însăși simpla autocandidatură:
a) Păstrarea iluziei că e în cărți la nivel înalt al NATO pentru ca PNL și Sistemul să nu-i întoarcă fundul, dat fiind că e în ultimul an de mandat.
b) Înscrierea în CV a titlului de Candidat la șefia NATO.
c) Nițică publicitate în plan european.
A lansat Klaus Iohannis inițiativa pentru a obține un post la nivelul UE?
Nu știm.
N-are însă importanță.
Și dacă rămîne în țară aventura lui Iohannis n-a fost un eșec din punctul de vedere al îndeplinirii unor obiective.
2. Pentru ca AUR să fie admisă în Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni din Parlamentul European, George Simion a semnat un Angajament prin care-și exprimă solidaritatea cu poporul ucrainean.
Pînă acum, AUR a scăldat-o cînd a venit vorba de exprimarea unei poziții clare în chestiunea Războiului între Rusia și Ucraina. Declarația de poziție îl situează pe George Simion în privința Războiului mult peste obediența față de Bruxelles a lui Klaus Iohannis sau Marcel Ciolacu.
Gestul lui George Simion nu stupefiază prin exprimarea unei poziții pro Zelenski lipsite de orice nuanță. El stupefiază prin acceptul de a semna un angajament față de Meloni că e de partea lui Zelenski în urma unei cereri a Grupului conservatorilor de a face așa ceva ca o condiție a primirii în Grup.
Prin europarlamentarii AUR Grupul a putut deveni al treilea ca importanță în Parlamentul european. Grupul lui Meloni a avut nevoie de AUR ca de aer și nu invers. Ar fi fost normal ca George Simion să fie vizitat de Georgia Meloni la București și rugat ca AUR să intre în Grup. Nu s-a întîmplat asta.
George Simion a văzut în apartenența la Grup un temei de mîndrie.
Complexul Occidentului manifestat la un lider ce se pretinde a reprezenta orgoliul național.
!
3. Vladimir Putin a făcut o vizită istorică în Coreea de Nord.
Coreea de Nord e oaia neagră a Occidentului Colectiv. Împotriva regimului comunist s-a montat o izolare internațională aparent fără fisură.
Pînă la vizita lui Putin, această izolare părea să funcționeze.
Un șef de stat de talia lui Putin, reprezentînd o Putere globală, a spart izolarea.
Asta da sfidare a Occidentului!
Pentru Occident, vizita trebuia să fie semnalul că Vladimir Putin merge înainte într-un război care escaladează de la o zi la alta.
Și că e în stare de orice.
Inclusiv de folosirea armelor nucleare tactice.
