În ziua de Ajun am mai avut de cumpărat câte ceva. Se întâmplă mai la fiecare casă de români. Într-unul dintre supermarketurile de cartier în care obișnuiesc „să-mi fac veacul” o bunică și nepotul ei mi-au atras atenția.
Se uitau cu multă curiozitate, greu de explicat, la fiecare produs sau pachet în parte, pe care doreau să-l ia cu ei acasă. Comportamentul lor mi-a atras atenția, într-un fel, dată fiind atenția aparte acordată cumpărăturilor.
Curiozitatea mea mi-a fost răsplătită, în mod surprinzător, la casa de marcat. Cei doi vorbeau limba ucraineană! Sau rusă, fiindcă habar nu am să fac diferența între cele două! Glumeau între ei și discutau cu o anume seninătate despre lucruri sau nimicuri despre care nu voi afla niciodată.
Apoi, pe drumul de întoarcere am urcat într-o mașină a societății bucureștene de transport public ce circulă pe linia 178. Acolo, alte două cupluri mi-au atras atenția. Pe de o parte, o familie, tata, mama și o fetiță blondă cu un păr buclat ca-n povești. Două rânduri de scaun mai în față, o altă familie, formată din tată și un băiețel de trei sau patru anișori. Tații se jucau cu copiii lor. M-am surprins spunându-mi în gând că asta e vremea Crăciunului, joaca dintre părinți și copiii, nu goana haotică după cumpărături de ultimă oră!
Înainte de a coboră la stația dorită, ambii copiii au gângurit. Au făcut-o pe rând, mai întâi fetița, apoi băiețelul. Amândoi în ucraineană! Sau în rusă! Își provocau tații de a continua să se joace cu ei!
„Raz, dva, tri!” (asta e ceva ce știe toată lumea, inclusiv unul ca mine!), își provoca micuța tatăl, arătându-i apoi un număr de degete pe mâna ei dreaptă, un gest care cu greu poate fi explicat prin cuvinte, însoțit de fiecare dată cu un zâmbet ce-i înflorea pe toată fața ei de prințesă.
La rândul său, puștiul se uita fix în ochii tatălui cerându-i, fără cuvinte, să fie mângâiat.
Cei doi m-au făcut să-mi înghit cuvintele de peste an, când mă uitam cu reproș la zecile, poate chiar sutele, de tineri bărbați ucraineni care trăiesc de o vreme la București.
„Când țara lor se află în război cu Mama Rusia, ce caută ăștia prin vecini?”, suna rechizitoriul meu imaginar. Mi-am făcut și un calcul ipotetic și am ajuns la concluzia că cel puțin o divizie, adică vreo 5.000 de bărbați, în puterea vârstei, trăiesc de ceva vreme prin România. Iar pe front, în țara lor, e lipsă mare de soldați…
În ajunul Crăciunului am primit și răspunsul. Oamenii ăstia nu și-au dorit și nu-și doresc războiul. Tot ce vor e să-și crească copiii și să aibă grijă de familiile lor departe de un război care le-a schimbat deja destinul și țara, un război pe care nu l-au invocat vreodată.
Ce alegi în clipe dintr-astea, extrem de grele, între propria familie și țara ta?!
Astăzi, nu știu ce să mai răspund…Poate doar să le urez tuturor oamenilor fără de țară cu care mă întâlnesc constant în „178” un sincer „Shchaslyvoho Rizdva!” (sper ca Mister Google să-mi fi oferit varianta ideală!)… Fiindcă luni, 25 decembrie, și ei vor sărbători, pentru prima dată Crăciunul pe rit nou!
