Cunoscută în trecut și ca „luna lupilor”, februarie era o lună geroasă, cu zăpezi și viscole, considerată capricioasă și aprigă, Este luna plină de sărbători și superstiții care prevestesc vremea.
Numele “februarie” provine din cuvântul latin “februare”, care înseamnă “a curăța” sau “a purifica”. În Roma antică, februarie era dedicată ritualurilor de curățare și purificare. Februarie era închinată lui Februs, Zeul Împărăției subpământene. Grecii numeau luna februarie Anthesterion, în timp ce, în România, este cunoscută sub denumirea populară de Făurar.
Denumirea populară a lunii februarie, Faur sau Făurar este legată de meșterii fauri, lucrători ai fierului, care pregăteau unelte de muncă, ascuțeau sau confecționau fiarele sau cuțitele de plug înainte de venirea primăverii și începerea cultivării pământului.
Ea este cea mai scurtă lună din an, având 28 sau 29 de zile (în anii bisecți, o dată la patru ani). Bunul mers al casei și dragostea sunt și ele legate de a doua lună din an.
Dacă acum este a doua lună a calendarului Gregorian, inițial, luna februarie a fost ultima lună din calendarul roman.
Încă din timpuri străvechi, în secolul al VIII-lea înainte de Hristos, anul începea la 1 Martie, se încheia în Decembrie și avea doar 10 luni. Calendarul lui Romulus, cel pe care îl foloseau romanii în antichitate avea doar 304 zile, lipsind cu desăvârșire lunile ianuarie și februarie.
Calendarul lui Romulus măsura timpul în funcție de perioadele de semănare și recoltare a culturilor agricole, sursa principală de hrană pentru majoritatea populației, motiv pentru care perioada de iarnă nu era considerată important și nu aducea niciun folos.
Legenda spune că dacă în acea vreme romanii ar fi fost întrebați ce lună este, desi pare de necrezut, răspunsul era „Niciuna!”
Succesorul lui Romulus, al doilea rege legendar al Romei antice, Numa Pompilius (753 î.Hr. – 673 Î.Hr.) a schimbat calendarul în anul 713 înainte de Hristos pentru a-l aduce în concordanță cu cele 12 cicluri lunare. Lunile se calculau de la prima apariție a lunii pe cer și era împărțit în trei perioade: calendele (luna nouă), nonele (primul pătrar) și idele (luna plină).
La cele 10 luni deja existente se mai adaugă lunile Ianuarie și Februarie, astfel calendarul ajunge să aibă 355 de zile. Romanii considerau că numerele pare aduc ghinion și, din superstiție, lunile erau calculate cu 29, respective 31 de zile, iar februarie, ultima lună din an, primește din total, numărul de zile rămase, adică 28, astfel încât numărul de zile din calendar să ajungă la 355.
Și pentru că într-un an. trebuia totuși să existe o lună cu un număr par, Februarie a fost aleasă să aibă 28 de zile, deoarece romanii își onorau astfel morții. Februarie era ultima lună și simbolic fiind considerată sfârșitul, romanii au dedicat-o lui Februus, un zeu din Infern, și sărbătoreau în Februarie „zilele morților”, dând pomană pentru cei plecați în lumea de dincolo.
Februarie/Februarius era luna lui Februus, în panteonul roman – zeul purificărilor şi stăpânul Lumii de Jos. Acum erau împăcate sufletele celor trecuţi în paza lui. La final de an este timpul potrivit pentru rituri, practici, ceremonii şi datini ce aveau menirea de a curăţa toate, de toată impuritatea adunată şi de a feri de rele (războaie, invazii, prădăciuni, molimi, şi, mai ales, de a abate răul cel mai mare, nerodnicia, pus, deseori, pe seama unei pângăriri sau a păcatelor. Februarius se înrudeşte şi cu februum (care curăţă), un vechi cuvânt din limba sabinilor, vecinii cei mai apropiaţi ai romanilor,
Calculele calendarului nefiind exacte, după un timp lunile și anotimpurile s-au decalat. Vara venea în octombrie, în timp ce iarna începea în iunie. Pentru a le realinia, romanii adăugau periodic în calendar o lună nouă, cu 27 de zile, denumită Mercedonius (sau Intercalaris). Ștergeau din calendar ultimele zile ale lui Februarie și începeau Mercedonius/Intercalaris pe 24 Februarie.
Iulius Caesar a rearanjat calendarul și anul a fost împărțit în 365 de zile, într-un ciclu fiind 3 ani de câte 365 de zile și cel de-al patrulea de 366 de zile, cel din urmă fiind an bisect, reprezentând anul în care luna februarie are 29 de zile.
În urma sfaturilor primite de la un astrolog egiptean, Iulius Caesar a poruncit să nu mai calculeze lunile după ciclurile Lunii, ci după Soare, așa cum o făceau egiptenii. Astfel au fost adăugate 10 zile la vechiul calendar pentru a se ajunge la 365, durata unei rotații complete a Pământului în jurul Soarelui.
„Reforma” calendarului a cunoscut o nouă etapă apoi abia în secolul al IV-lea după Hristos, când Primul Conciliu (Sinod) de la Niceea (acum İznik, în Turcia) a hotărât ca anul bisect să fie unul divizibil cu 4.
Tot atunci s-a hotărât ca sărbătoarea Înviereii Domnului Iisus Hristos, să se sărbătorească în prima duminică după luna plină care „cade” de echinocțiu de primăvară (în jurul lui 21 martie) sau imediat după el.
Calculele generau însă o eroare de 10 zile la 1.257 de ani. În 1582, echinocţiul de primăvară a căzut pe 11 martie, în loc de 21 de martie, din cauza erorii amintite a calendarului „iulian”.
Papa Grigore al XIII-lea a corectat eroarea tăind, pur și simplu, 10 zile din acel an, astfel încât, după 4 octombrie a urmat 15 octombrie. Conform acestui „nou” calendar, calendarul „gregorian”, ne conducem noi astăzi.
Dintre toate lunile anului, februarie este unică. Având doar 28 sau 29 de zile, ultima lună a iernii este și cea mai așteptată, fiind pragul pe care-l facem spre primăvară. Dacă în antichitate era ultima lună din an, după schimbarea calendarului chiar dacă devine a doua, numărul de zile primite este cel rămas din cele 365 stabilite într-un an, 29 de zile în anii bisecţi, iar în ceilalţi ani are 28 de zile. particularitate datorată ajustării calendarului pentru a se potrivi cu durata reală a anului solar.
Luna februarie este pentru noi o luna tradițiilor legate de sfârșitul iernii și începutul primăverii, datorită faptului că se află la răspântia dintre aceste două anotimpuri. Multe dintre superstițiile lunii februarie se leagă de vreme, astfel:
Dacă în luna februarie nu există îngheț, atunci e semn că va fi mană în decursul anului;
Dacă în luna lui făurar apa curgătoare e caldă, atunci urmează un ger năpraznic;
Dacă în luna februarie nu vin ninsorile și viscolele, atunci vor apărea la Paște;
Dacă se întâmplă să tune în februarie atunci, la vară vor fi furtuni însoțite de grindină
În concluzie, poveștile de demult ne învață nu doar despre calendar și tradiții, ci și despre înțelepciunea și ciclurile naturii. Ele ne amintesc să fim atenți la schimbările din jurul nostru și să prețuim fiecare moment al anului.
