“Şi dacă ar exista un Dumnezeu, cred că este foarte improbabil ca el să aibă atâta vanitate încât să se simtă jignit de cei care se îndoiesc de existenţa lui.” Bertrand Russel
Dacă există iad, atunci cu certitudine nu mă voi plictisi acolo, fiindcă voi avea bucuria să ard în el împreună cu Albert Einstein, Napoleon Bonaparte, Mark Twain, Pierre Curie, Voltaire, Thomas Jefferson, Seneca, Charles Darwin, Pablo Neruda, Giuseppe Verdi, Isaac Asimov, Denis Diderot, Ferdinand Magellan, George Bernard Shaw, Niels Bohr, Jean-Paul Sartre, Sigmund Freud, Alfred Nobel, Georges Bizet, Orson Welles, Albert Camus şi mulţi, mulţi alţi atei păcătoşi care au îndrăznit să cugete, să creeze, să acţioneze fără aprobarea vreunei deităţi căreia să i se închine. De altfel, şi Nietzsche, tot un ateu afurisit, constata că “din paradis lipsesc toţi oamenii interesanţi”, aşa încît, dacă există iad, drumul ateilor spre el e pavat cu cele mai bune intenţii de distracţie şi educaţie, după cum se vede din pleiada de liber-cugetători care şi-au pus amprenta pe istoria omenirii. Şi atunci, cum să nu-ţi doreşti să ajungi în compania unor astfel de minţi faine?
Un alt ateu, Mark Twain, era chiar nedumerit: “Nu pot înţelege cum un om cu suficient simţ al umorului poate fi vreodată religios; doar dacă nu îşi închide intenţionat ochii minţii, ţinîndu-i cu forţa strînşi. Biblia este interesantă. Conţine o rafinată poezie şi ceva fabule isteţe. Şi povestiri în care sîngele bălteşte. Conţine şi ceva principii morale utile. Ca şi o groază de obscenitate. Totul îngrămădit în peste o mie de minciuni.” Minciuni pe care Biblia hazlie a lui Léo Taxil, bunăoară, le deconspiră cu deosebit umor, arătînd contradicţiile flagrante din Sfînta Scriptură cu morala, cu logica şi cu ştiinţa.
Sînt atee, însă nu rezonez cu ateii caustici care priveau de sus spre credincioşi, precum Voltaire care afirma că “religia s-a născut cînd primul ticălos l-a întîlnit pe primul prost”, precum Stendhal care era de părere că “toate religiile sînt întemeiate pe teama celor mulţi şi pe isteţimea cîtorva” sau precum William Drummond care decreta că “cel care nu vrea să gândească e bigot, cel care nu poate să gândească e prost, cel care nu îndrăzneşte să gândească e sclav.” Fiindcă a trata cu dispreţ oameni cu alte convingeri decît ale tale nu te face cu nimic mai breaz decît habotnicul cu mintea strivită de ciocanul intoleranţei.
Claude Paris, în volumul Gîndire critică şi argumentaţie, explică faptul că religia “permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă acestuia un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.” Ateul, neinteresat de existenţa dincolo de propria viaţă biologică, caută şi găseşte căile prin labirint fără a avea nevoie de instrucţiuni divine. Credinciosul, neinteresat de nuanţele dubitative ale existenţei din propria viaţă biologică, urmează căile luminate dinainte-i de cartea lui sfîntă, fie că e Biblie, Coran, Thora, Tripitaka sau Vede. Şi merită amintită aici o remarcă atribuită lui Galileo Galilei: “Nu pot crede că acelaşi Dumnezeu care ne-a înzestrat cu simţ, raţiune şi intelect, a făcut asta cu scopul ca noi să uităm să le folosim.” Dacă am accepta toţi faptul că atît ateii, cît şi credincioşii îşi folosesc în egală măsură simţul, raţiunea şi intelectul, însă fiecare în felul său, iar respectul reciproc ar veni însoţit de toleranţă, lumea ar fi un loc cu certitudine mult mai plăcut de trăit.
Lumea, da. Mai puţin la noi, unde peste 90% dintre români, conform datelor din 2022, sînt religioşi şi numai 0,16% atei şi agnostici, spre desebire de ţările europene dezvoltate, bunăoară, unde balanţa între credincioşi şi atei este mult mai echilibrată. Aşa încît, a te declara ateu în România este privit nu doar ca un act iraţional de rebeliune, ci de-a dreptul o ofensă adusă celor din jur, în special creştin-ortodocşilor care reprezintă aproape 74% din populaţie. Blamaţi zgomotos, etichetaţi ca sabotori ai ordinii bisericeşti instaurată în societate şi repudiaţi mai ales în colectivele rurale, ateii sînt automat zvîrliţi în hîrdăul infam al comuniştilor, marxiştilor, sataniştilor şi al altor “işti” care n-au ce căuta printre oamenii cu credinţă şi frică de Dumnezeu, scuipători în sîn şi practicanţi de cruci la trecerea prin faţa bisericilor. În cel mai bun caz, ateilor li se aduce la cunoştinţă că ateismul nu există şi oricum vor sfîrşi tot cu faţa spre Dumnezeu.
Mai mult, din cauza procentului covîrşitor de credincioşi, la noi linia dintre Biserică şi credinţă este aproape complet estompată, rezultatul fiind deseori o revărsare de supuşenie oarbă în faţa preoţilor din parohiile locale. Laicitatea declarată oficial este, în fapt, doar o glumă constituţională, fiindcă adevăratul conducător al statului este BOR. De la viaţa politică şi alegerile însoţite de vestita întrebare “credeţi în Dumnezeu?”, pînă la cotropirea Armatei, Justiţiei, Internelor şi Învăţămîntului care, prin înseşi rolurile lor societale, ar fi trebuit să fie laice, nimic nu mişcă în ţara asta fără prezenţa BOR.
România este ţara unde bisericile sînt de patru ori mai multe decît şcolile şi de 50 de ori mai multe decît spitalele, fiindcă românul sărac şi oropsit are nevoie disperată să creadă în minuni, iar românul bogat are nevoie să-i ştie pe ceilalţi români săraci, needucaţi, bolnavi şi umili, pentru a-şi spori liniştit averea. Iar în disperarea lor pentru minuni, românii amărîţi îşi aruncă demnitatea la gunoi, tîrîndu-se la propriu în patru labe în jurul lăcaşului de cult, se îmbrîncesc la cozi la pupat de oase la fel cum se calcă în picioare pentru reduceri la tigăi şi se duc seara la ghicitoare după ce dimineaţă au fost la biserică să se roage. Iar în final se sting tot săraci, bolnavi şi umili, rugîndu-se la Dumnezeu pentru sănătate şi prosperitate în timp ce-şi donează ultimul leu BOR. Cu ochii şi inima în căutarea miracolelor, a unui licăr de speranţă, a unui piept ocrotitor, ei nu mai pot vedea adevărata faţă a acestei Biserici atotputernice, putredă, coruptă, agresivă şi intolerantă, care-şi calcă în picioare propriile percepte, condusă de foşti colaboratori ai Securităţii, folosită electoral de politicieni, o adevărată maşinărie de făcut bani grei, neimpozitaţi, intrată cu bocancii în programa şcolară şi în ceremonialele militare, împopoţonată grotesc în chintale de aur la purtător şi-n lăcaşele sfinte, cu merţane şi bemveuri în parcări, cu vile de lux drept locuinţe personale, antrenată în trafic de influenţă şi încasări de şpăgi în sisteme de reţele similare crimei organizate, mînjită de homosexuali şi pedofili în sutană.
Benjamin Franklin spunea că “modul de a vedea prin credinţă este de a închide ochiul raţiunii.” Nici nu se poate altfel. Nu te poţi refugia într-o lume a minunilor şi a speranţei de mai bine ţinînd ochii şi mintea larg deschise spre mizeria cotidiană, spre inechităţile sociale, spre injustiţia, violenţa, răutatea, meschinăria care macină lumea aflată în continuă degradare. Inclusiv societatea noastră. Sau, poate, mai ales. Un ateu nu are dreptul să arate cu degetul, critic, spre un credincios doar pentru simplul fapt că el pune raţionalul înaintea iluzoriului. Însă un ateu, contribuabil la bugetul care zvîrle miliarde în curtea BOR, are tot dreptul să arate acuzator spre acestă instituţie care s-a cocoţat pe credinţa, pe tristeţea şi pe nevoia de miracole a oamenilor pentru a-şi satisface setea de putere şi de avuţie.
În aceste zile de sărbătoare pascală, pereţii lăcaşelor de închinăciune au adunat rugile credincioşilor pentru un trai mai bun, pentru linişte şi pentru familiile lor. Sînt atee şi ştiu că minuni nu există. Ştiu că pentru fiecare pas în viaţă trebuie să te lupţi cu realitatea şi că roata norocului se învîrte nu pentru că undeva o zeitate ţi-a ascultat ruga, ci pentru că îi tragi tu un şut zdravăn. Cu toate acestea, sper şi eu într-o minune. Sper într-o lume în care credinţa românilor să nu mai fie robită unei instituţii lumeşti, egoistă şi lacomă, precum Biserica. Fiindcă, în umila mea opinie de ateu, Credinţa adevărată nu înseamnă doar rugi în faţa icoanelor. Credinţa înseamnă, înainte de toate, respect pentru cei din jur, modestie, bun simţ, măsură, generozitate, discreţie în manifestare, căldură sufletească, toleranţă. Credinţa adevărată nu exclude nici gîndirea liberă şi nici întrebările. Credinţa adevărată se trăieşte acasă, alături de familie şi prieteni, în fiecare zi în care încerci să-ţi slujeşti Dumnezeul, fie acesta o divinitate, o ştiinţă sau o simplă fixaţie, încercînd să fii mai bun, mai cinstit, mai luminat.
Einstein spunea că “Dumnezeu ia întotdeauna cea mai simplă formă.” Iar forma, cred eu, ne este relevată în Corintineni 13,13: “Acum dar rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
Paşte fericit tuturor!
