M-am gândit astăzi că ar fi potrivit să încercăm să explicăm acești doi termeni, artă figurativă și artă abstractă, specifici dicționarului de artă de o manieră adaptată artei românești. Așadar, când vorbim despre o artă figurativă și când vorbim despre o artă abstractă?
Pornim de la premisa că arta este o preluare a ceea ce observă artistul în jurul său; observație pe care o transformă prin filtrul sensibilității, pe pânză sau în lut, în desen sau în culoare, dezvoltând astfel un univers individual. Alegerea pe care el o face, pentru a reda exact ceea ce vede în natură, se numește că face o artă figurativă. Cu cât, însă, el sintetizează mai mult ceea ce vede, se numește că el creează o artă abstractă. Așadar, el pornește de fiecare dată în creația sa, de la a observa mediul din jurul său și de a-l traduce într-o manieră din ce în ce mai esențializată, până ajunge să fie doar un sâmbure de esență.
Din acest motiv, arta figurativă și arta abstractă nu sunt concepte artistice care să se opună unul altuia, ci dimpotrivă sunt concepte care indică un anume tip de sensibilitate artistică, poate chiar mai mult, anumite grade de maturizare în creația artistică. Am putea fi tentați să spunem că arta românească, fiind o artă destul de tânără, s-a maturizat devenind în timp din ce în ce mai abstractizantă, având cel mai bun exemplu în sculptura lui Brâncuși, însă nu a fost așa. Cele două tipuri de artă, atât cea figurativă, cât și cea cu valențe abstracte au coexistat.
Arta românească începe cu pictura bisericească, care este una pur figurativă, unde se explică exact în desen și ulei anumite scene din Biblie. În același timp, arta românească a dezvoltat și multă capacitate de sinteză, mai ales în arta populară. Dacă privești scoarțele populare sau simbolurile de pe cămașa populară, ca să mă limitez doar la două exemple, ele sunt forme de artă pur abstractă. Vă recomand în acest sens să vizitați, până în 30 aprilie în București, expoziția „Partea nevăzută a colecției Liana & Dan Nasta” de la Muzeul Colecțiilor de Artă. Aceasta expoziție este un festin vizual și o introducere excelentă în universul tradiției și al etnograficului autentic românesc – o colecție ce a salvgardat mult patrimoniul care altfel ar fi fost pierdut sau risipit în perioada comunistă.
Cazul lui Brâncuși este poate cel mai elocvent. El trece de la o sculptură figurativă la una ce se abstractizeaza într-un timp relativ scurt. Acest lucru a fost posibil în cazul său și pentru că a căutat să redea mai mult idei în formele sale artistice. El, ca și Picasso, trec printr-un proces foarte rapid de asimilare a tot ceea ce înseamnă valoare artistică a trecutului umanității, pe care încearcă foarte unitar să o esențializeze într-o formă cât mai rafinată, cât mai epurată. Brâncuși este foarte interesat de la începuturile sale de redarea portretelor de copii. Din punctul meu de vedere, el abordează acest ciclu în înțelegerea a două mari trăiri umane, viața în sine, dar și durerea, drept manifestare a vieții. Primele portrete de copii pe care le va face între 1902 și 1907 sunt studii ale chipului infantil cu emoții specifice ale acestora, abordând curiozitatea (Cap de copil- 1902), Orgoliul – lucrare realizată în 1906 sau Supliciul – lucrare realizată în 1907. Tot în 1907 face și prima variantă a Rugăciunii, dar și Cumințenia Pâmântului este creată tot atunci. El va continua mai bine de 10 ani epurarea ideii de supliciul/durere, prin esențializarea pe care o va face acestui sentiment în lucrarea Prometeu (1911), iar tema copilului va continua și va căpăta o formă sintetică prin lucrările Primul strigăt (1917), Nou Născutul (1920) și Începutul lumii (1924). Sigur, Brâncuși este un artist foarte complex ce se va descoperi și redescoperi cu fiecare privitor. Așa cum o încurajează și expoziția retrospectivă dedicată artei sale ce tocmai s-a deschis la Paris și pe care publicul o poate vedea până în data de 1 iulie 2024.
