Luna martie este despre primăvară, despre viața care renaște și despre femeie, creatoare de viață. De câțiva ani și în România arta a început să se vadă și la feminin. Propunem astăzi un mic excurs în istoria artei românești spre un episod foarte special al drumului „artei românești la feminin”, respectiv aducerea aminte a artistelor femei și evreice, ce și-au început cariera artistică într-un moment foarte dificil al istoriei – în anii 1940.
Sub impactul devastator al celui de-al Doilea Război Mondial, anii 1940 nu sunt amintiți drept o perioadă de mare dezvoltare, însă din anumite puncte de vedere Bucureștiul mergea încă într-o inerție plecată din dezvoltarea cunoscută în perioada interbelică. Cultural vorbind, orașul nu se închide total, războiul îl afectează, dar nu „trage oblonul” pe activitățile artistice. Se strâng obiectele de artă și se închid muzeele, dar se expune încă în anumite galerii de artă, anumite școli de învățământ artistic liber încă funcționează.
Este cazul „școlii lui Maxy”. Un atelier amplu, situat în pasajul Vilacrosse de pe Calea Victoriei, apoi pe strada Sfinților, unde tineri și tinere evrei cu talent artistic se întâlnesc câteva ore pe zi pentru a-și practica acest talent, în pofida timpurilor vitrege sau, mai degrabă, în ciuda timpurilor…Acești tinerii talentați se exersau în arta desenului, mai exact în lucrul „după model”. Adică plăteau o persoană, cel mai adesea o femeie de etnie romă, pentru a sta nemișcat într-o anume poziție pentru cam două-trei ore, iar tinerii artiști desenau ce vedeau. Acest exercițiu este considerat a fi unul dintre primele „îndemânări” pe care un artist trebuie să le dobândească, dar și cel mai greu: „artistul are în fața lui modelul pe care și-a propus să-l picteze: figura, expresia, atitudinea, gestul, felul său de a se mișca, îmbrăcămintea ce-i mulează forma corpului. Toate acestea alcătuiesc ființa lui, el este așa cum este, îl recunoaștem dintr-o mie. Acesta este modelul autentic.” (Camil Ressu- Însemnări, p.66; Ressu este unul dintre cei mai desăvârșiți desenatori pe care școala de artă românească i-a avut).
„Școala lui Maxy” a funcționat între 1941 și 1945 la diverse adrese din București. Ea a fost atât refugiu, pentru că era o școală pentru evrei, cât și loc de diseminare a ideilor artistice, dar și politice (ale socialismului), însă rămâne fundamental un loc al libertății, unde se învățau diverse tehnici plastice aplicate, mai ales se exersa desenul. Pe aici au trecut Nina Cassian și Anca Arghir care s-au afirmat mai mult în lumea cuvintelor apoi, însă și artistele Yvonne Hasan, Eva Cerbu, Alma Redlinger, Lelia Zuaf, Mimi Șaraga sau Tia Peltz, pentru a le evoca doar câteva dintre studentele școlii.
Nina Cassian (1924-2014) vă rămâne amintită în conștiința publică drept o foarte înzestrată mântuitoare a cuvântului. Ea va scrie poezii, poezii pentru copii, va face muncă de redactor și va fi o ferventă încrezătoare în ideile socialismului. Credința sa politică, sinceră și fără părtinire, trebuie pusă și pe seama faptului că era o activitate de frondă în fapt, susținută împotriva fascismului. În 1985 pleacă definitiv din România și se stabilește la New York.
Anca Arghir personalitate a artei românești cu semnificativă contribuție prin temele propuse spre discuție în anii 1960 și 1970. În 1978 pleacă definitiv în Germania și spațiul artistic rămâne văduvit de ideile și viziunea ei asupra artei. Activitatea din perioada pe care o petrece în țară este încă insuficient studiat și înțeleasă, dar se poate regăsi în paginile revistei „Arta” (revista de specialitate publicată în România de către Uniunea Artiștilor Plastici pe perioada comunistă).
Yvonne Hasan (1936-2016) absolventă a Facultății de Filosofie și mai apoi profesoară în cadrul Institutului de Arte Plastice, artistă a urmat cursurile de artă a „școlii lui Maxy” între anii 1941 și 1945. Ei îi datorăm și cele mai multe texte și amintiri despre această formă de pregătire în „ale artei”. A rămas „credincioasă” vocației sale artistice, dar mereu gata să experimenteze ceva nou. A practicat o artă a colajului, compozițiile sale sunt și astăzi foarte surprinzătoare prin materialele pe care alegea să le aducă împreună. În anul 2019 s-a putut descoperi sau redescoperi arta sa prin expoziția retrospectivă realizată de istoricul de artă Adrian Buga la Muzeul Național de Artă Contemporană al României.
Eva Cerbu (1924-2008) a păstrat poate cel mai apăsat, dintre studentele lui Max Herman Maxy, liniile lui compoziționale din perioada avangardista. Compozițiile Evei Cerbu sunt la rândul lor foarte dinamice, alerte, pline de expresie, dar și foarte colorate. S-a desăvârșit în arta gravurii, lucrând mult timp pe lemn și pe linoleum pe care le imprima pe hârtie, apoi compoziția rezultată o colora foarte viu. Arta ei este o artă ce pulsează atât de feminitate, cât și de viață.
Alma Redlinger (1924-2017) ia studii de artă la academiile libere „Marcel Guguianu”, apoi cea evreiască la „școala lui Maxy” și expune la galeria Căminul Artei, singura care a funcționat în București pe toată durata războiului, la Ionel Jianu. Pleacă în drumul artei cu un bagaj consistent de cunoștințe în domeniul pe care îl va explora și exploata pe toată durata vieții. Rămâne fidelă unui stil figurativ, dar cu tonuri puternice. Ea va aduce îmbinarea culorilor în compozițiile sale la un nivel de înaltă măiestrie. În prezent sunt deschise două expoziții unde se pot admira lucrările ei, una la Muzeul Național de Artă Contemporană deschisă până în 31 martie și una la Art Safari deschisă până în 26 mai.
Lelia Zuaf (1923-2018) după studiile de desen de la Maxy va continua la Institutul de arte cu studiul sculpturii la clasa lui Cornel Medrea. Va fi una dintre cele mai bine văzute sculptorițe din decada anilor 1950 și 1960, dar în 1972 părăsește România pentru Israel. Ea va realiza atât statuarie mică, cu care va fi prezentă la cele mai importante expoziții din țară și din străinătate, dar mai ales sculptură mare, de for public.
Mimi Șaraga (1923-2006) căsătorită chiar Maxy, va petrece o lungă perioadă în umbra viziunii artistice a soțului său, după care se va distanța definitiv de acesta. Ea va explora lumea suprarealismului, a tenebrelor, descoperind, cum Ciucurencu va spune despre ea, „atât îngerii săi, cât și demonii săi”. O artistă foarte complexă, care va aduce mult talent, dar și multe căutări personale în arta sa. Și ea va emigra în Franța în 1982, lăsând o mare parte din creația sa și a soțului său la Muzeul de artă din Brăila.
Tia Peltz (1923-1999) se pare că nu foarte mult în linia artistică a lui Maxy, Ernestina Peltz va deveni o foarte înzestrată ilustratoare dezvoltându-și propriul stil. Ea va realiza multiple desene cu portrete ale personalităților epocii, dar va face și ilustrație de carte, chiar pentru volumelor tatălui său, Isac Peltz, precum și pentru altele apărute sub egida editurilor Eminescu sau Minerva în perioada comunistă.
