Continui să sărbătoresc luna lui martie, cu explozia ei de primăvara, de viață și de culoare, care este adusă de acest anotimp prin aprofundare picturii lui Alexandru Ciucurencu. Am ales însă, să privesc opera artistului într-un altfel de unghi decât se practică de obicei, nu „am atacat direct” biografia și personalitatea lui. Am ales să privesc moștenirea lui din perspectiva urmașilor lui, cu atât mai mult cu cât pictorul nu a avut copii, iar moștenirii lui sunt unii indirecți, fie prin studenții și studentele pe care le-a avut, fie prin receptorii operei sale (care suntem în fapt cu toții). Pentru a decoperi și o altă latura a sa, vă propun astăzi o scurtă analiză a relației sale cu partenera lui de viață – Ana Asvadurova Ciucurencu. Este greu să decriptezi relațiile dintre două persoane și în prezent, dar mai ales din trecut, mai ales artiști amandoi. Însă, dacă privești cu atenție, câteva lucruri se pot spune despre această relație și modul în care ea s-a dezvoltat în jurul artei.
Ciucurencu s-a întâlnit cu Ana Asvadurova la începutul anilor 1930, după revenirea lui de la Paris, unde aprofundase arta în atelierul lui André Lhôte. De aici el plecase îmbibat de ideea unei artei care să transgreseze desenului, a unei arte inspirate de lecțiile vechi, ale pictorilor antecesori, pe care însă să le depășească printr-o pictură modernă, personală, ce opune contraste puternice de culoare pentru definirea formelor sale compoziționale. O pictură puternică sau cum îi va spune și Kandinsky o formă de „spiritual în artă” va face și Ciucurencu. El spune despre pictura timpului său următoarele „achizițiile cubiștilor și abstracționiștilor în materie de compoziție, de organizare [a compoziției], sînt foarte aplicabile în pictura figurativă, de care eu nu m-am îndepărtat niciodată”, însă „opera pictorului reflectă modul la care și-a însușit acel pictor lecțiile predecesorilor, principiile fundamentale pe care se construiește, prin care trăiește și deci evoluează artă, care are încă multe taine și multe căi neumblate”. Așadar, Ciucurencu se va considera toată viața un pictor figurativ, modern, autentic, în pas cu pictura timpului său, care și-a asumat și dus mai departe lecția antecesorilor săi.
Nu este așadar de mirare de ce la începutul anilor 1930 va șoca lumea artistică bucureșteană cu această viziune personală asupra artei, fiind foarte apropiat în concepție, de pictura ce se făcea la Paris, pe care o realizează totuși, într-o manieră individuală. El va impresiona critica vremii fiind imediat remarcat de Ionel Jianu, cu care va rămâne toată viața în relații foarte bune, și, mai mult, va intra repede în colecțiile private de artă bucureștene, Zambaccian sau Mișu Weinberg fiind printre cumpărători. Mai mult, fiind vorbitor nativ de limbă rusă (mama sa era lipoveancă), el se va integra în mediul social vorbitor de rusă de la București, unde o va întâlni pe Asvadurova. Născută la Tighina, în Basarabia, în 1903 ea provenea dintr-o familie căzută în dizgrație și sărăcită, fapt care nu a împiedicat-o să învețe arta desenului și a picturii întâi la Chișinău, apoi la București. La momentul în care s-a cunoscut cu Ciucurencu ea deja expusese la Salonul Oficial de la București și începuse să se afirme drept o tânără artistă. Nu cunoaștem foarte multe despre pictura ei din anii interbelice, însă știm atât din notele sale biografie, cât și din notele biografice ale lui Ciucurencu, că a suferit de multiple boli, iar acest fapt și-a lăsat o amprentă puternică asupra fizicului ei, fiind foarte slăbită.
Din catalogul expoziției sale retrospective din 1974, deschisă la doi ani de la moartea sa, putem „citi” o solidă cultură vizuală, precum și dezvoltarea operei sale, mai ales după 1948, în mai multe cicluri tematice. Unul dintre aceste cicluri este dedicat portretelor de copii. Asvadurova va surprins într-o manieră plină de candoare, cumva jucăușe și complice cu micii ștrengari, chipurile micuților. Datorită acestui ciclul de picturi, critica de specialitate va spune despre Asvadurova că este a doua pictoriță care se dedică acestei teme cu mare interes, după Nicolae Tonitza. Desigur că, în subsidiar, în pictura ei se poate „citi” și un sentiment de regret și de contemplare asupra propriei neputințe – o femeie care nu poate să își exercite maternitatea, dar care prin această manieră particulară de creație artistică captează pentru posteritate, chipuri naive și pline de curiozitate a celor care acum descoperă lumea.
O altă mare temă pe care o va dezvolta în multiple compoziții este tema alegorică a păsării. Va picta păsări fie drept simple gâște pe mal de apă, berze în căutarea unui cuib, statuete folclorice în naturi statice sau chiar păsări alegorice ce stau drept metaforă pentru alte înțelesuri. Cel mai bine se poate „citi” acest aspect alegoric în portretul tinerei înconjurate de flori ce privește spre o siluetă de pasăre de tipul statuilor etnografice, din fața ei. Asvadurova va relua această temă, dar de data aceasta într-o natură statică, din care silueta fetei va dispărea, iar florile din spatele ei se vor transforma într-un buchet într-o glastră, un simbol al trecerii vremelnice a vieții. Glastra este acompaniate din nou de silueta păsării, creând un frumos duet cu ea. Intuitiv sau nu, Ciucurencu va dezvolta aceast motiv al păsării în pictura lui după moartea Anei Asvadurova, continuând la un nivel subconștient, în opera lui, relația cu ea, chiar și după ce ea nu mai era fizic.
Dealtfel, în pictura lui Ciucurencu, dacă privești cu atenție toate femeile pe care le portretizează au ceva din trăsăturile soției sale. În toate portretele lui feminine se pot regăsi fie tunsoarea ei la personajul portretizat, fie o formă specială a ochilor similară cu ochii soției sale, fie chiar o expresie aparte a feței. Chiar și în celebru tablou, care a fost foarte prețuit de propaganda comunistă, Portretul Anei Ipătescu, se pot „citi” trăsăturile Anei Asvadurora (mai ales în studiul lucrării).
Alexandru Ciucurencu și Ana Asvadurova vor rămâne un cuplu de artiști destul de prezent în istoria artei românești (mai ales prin postura lui Ciucurencu de maestru), cu toate acestea enigmatic, puțin documentat și plin de curiozități. Privit cu ochii posterității, poți spune că Asvadurova este la rândul ei, o studentă a lui Ciucurencu, un epigon în viață, însă, dacă te apropii și „citești” mai atent opera ei, vezi în fapt, o femeie artist cu un crez propriu, o artă modernă și multă, multă autenticitate în creația ei.
