10.8 C
București
duminică, 3 martie, 2024
Google search engine
StiriCulturăIstorii în Ramă: Pictorul Nicolae Grigorescu

Istorii în Ramă: Pictorul Nicolae Grigorescu

S-a scris mult despre Grigorescu. S-a scris chiar și bine despre el, dar s-a scris și mult și fără rost. Îl recunoaștem pe Nicolae Grigorescu drept pictorul național, dar îl cunoaștem pe Grigorescu cu adevărat?

Din punctul meu de vedere, Grigorescu este pictorul nostru național pentru că a știut să realizeze două lucruri importante. Primul, este să facă trecerea de la pictura de biserică, post-bizantină, de cult, pe care pictorii din țările române o practicau, la o pictură a modernității, o pictură a studiului luminii, a impresiei personale. Adică, el reușește, doar pe durata vieții sale, să facă o schimbare fundamentală de paradigmă culturală, trecând de la pictură religioasă de pe pereții unei biserici, la pictura de șevalet, adică pentru peretele de locuință civilă, laică, mireană. Fapt care nu este puțin lucru. Al doilea mare aspect ce îl caracterizează este dat de faptul că a știut, încă din timpul vieții sale, să își creeze o moștenire și ea să reprezinte postum.

Nicolae Grigorescu- autoportret

Grigorescu pornește în studiul meseriei picturii, prin a fi ucenicul lui Anton Chladek, un pictor ceh, dar născut în zona Voivodina, adică zona Serbiei, fapt care se traduce printr-un spirit ce înțelegea zona amestecată a balcanilor. El rămâne în memoria istoriei artei românești, drept pictor polivalent, ce a fost și iconar, dar a făcut și pictură laică, în special portrete ale protipendadei momentului. Tot el este și primul conservator al Muzeului Național de Antichități, adică primul păstrător de memorie națională  și artistică din embrionul primului muzeu de istorie și artă. Chladek nu îl instruiește pe Grigorescu să fie doar copiator și să fie un bun meșteșugar în ale artei, îi dă acest suflu de polivalentă și curiozitate, care este specifică pentru zona amestecată a Balcanilor din care Chladek venea. Grigorescu a păstrat toată viața această curiozitate în creația sa și dorința da autoperfecțiune, de cosmopolitism , într-o oarecare măsură. Nu degeaba putem spune că pe Grigorescu îl găsești astăzi cu lucruri atât în colecția uriașă a muzeului Luvru de la Paris, dar și în colecția mică de pictură de la mănăstirea de pe muntele Tabor în Israel. El dă prin arta sa o expresie a identității noastre, la mijloc între orient și occident.

Grigorescu va exersa în arta religioasă, creând adevărate mărturii de migală în icoanele sau bisericile de la Căldărușani (jud. Ilfov), de la Zamfira (jud. Prahova), sau de la Agapia (jud. Neamț). După acest exercițiu de migală artistică, dar și morală vechie bizantină, Grigorescu este încurajat de Mihail Kogălniceanu și pleacă cu o bursă la Paris. Aici va sta aproape cinci ani între 1861 și 1866 stipendiat de Statul Român. El va prinde în capitala Franței exact momentul în care arta se pregătea să cunoască impresionismul, așa încât (la fel ca și în spațiul românesc) înțelege sfârșitul epocii picturii academiste, realizate în studio/atelier după scheme compoziționale bine gândite, dar și zorii picturii modernismului, în care artistul pictează în natură, căutând lumina, oază și motivul. Până în 1869 el va călători de mai multe ori dus-întors București Paris pentru a expune în ambele capitale. Cel mai cunoscut moment din biografia lui, din această perioadă, este cel al achiziției pe care împăratul Napoleon al III lea o face de la Salonul oficial de la Paris. Această atenție pe care lucrarea „O glastră cu flori” o primește trebuie văzută și ca un semn politic, este momentul în care, de foarte puțin timp, se întronase domnitor în Țările Române, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, iar achiziția nu spune altceva decât că Franța își îndreaptă acum atenția și către estul Europei, către această țară mică, dar care devine demnă de luat în seamă. Coroborat și cu participarea Principatelor Române la Expoziția Universală de la Paris din 1867, în care Grigorescu trimite pentru expunere o serie de lucrări inspirate din pictura „modernă” a școlii impresioniste de la Barbizon, mesajul era unul de dialog politic prin artă. Blamat de critica de artă pentru alegerea făcută, Grigorescu dovedește, în realitate că a învățat și a asimilat și lecția picturii occidentale și că el realiza o pictură modernă, nouă, politică, pentru a reprezenta un stat în formare.

Poate că momentul cel mai important în viața și creația lui artistică este participarea sa la Războiul de Independență (1877-1878). El merge direct pe front în 1877 și din schițele realizate va rezulta una dintre cele mai importante și relevante picturi ale artei românești  – Atacul de la Smârdan.

Perioada următoare războiului Grigorescu o va petrece tot în pendulare între cele două capitale, Paris- București. Se va așeza o perioada în zona Rucăr-Bran, dar umezeala din zona îl va alunga. Optează pentru o reședință permanentă la Câmpina. Unde se va reloca din 1894 și definitiv din 1904. În ultimii ani de viață începe să își piardă vederea, fapt care coincide și cu începutul „perioadei albe” în pictura lui.

Nicolae Grigorescu – Corturile, Muzeul Național de artă al României

Un loc important îl pictura lui îl au peisajele în care surprinde corturile de romi (țigani, denumiți în epocă), pe care îi cuprinde în pânzele sale încă din 1867, când era la Paris și îi recalibrează în semnificație pentru a reda pe pânză libertate și comuniunea lor cu spiritul naturii. Un alt astfel de exemplu este și portretul „Țiganca de la Ghergani” care a uluit societatea românească, dar care a fost foarte repede cumpărat de scriitorul și diplomatul Ion Ghica. Și evreii au un loc privilegiat în opera lui, lucrarea „Evreu cu gâscă” este o declarație politică pentru că acești nu primesc cetățienie. Lucrarea este pictată în 1880, cu titlul de epocă „Un cetățean în perspectivă”. Evreii vor primi egalitate în drepturi, în România, abia în 1923 prin constituția de după Primul Război Mondial.

 Nicolae Grigorescu- Vas cu flori, muzeul memorial Câmpina

Nicolae Grigorescu a rămas fidel școlii de pictură de la Barbizon, el încercând în tot restul existenței sale să picteze după natură, în peisaj, să surprindă lumina și diferitele ei filtrări. În portret rămâne fidel exemplului de școală pe care a creat-o Rembrandt, cu personaje care „ies” dintr-un fundal întunecat. Fundamental este faptul că fiecare dintre picturile sale sunt un răspuns, o reacție, la momentele istorice pe care el le trăia. Fapt care îl transformă într-un artist ancorat în prezentul timpului său. Motiv pentru care, pentru a-l decripta pe Grigorescu, trebuie să îl citești în spiritul contemporaneității sale.  Pentru a păstra toate acestea, Grigorescu donează o mare parte a picturilor sale, precum și atelierului său, autorităților române. Demersul este unul ce dorea păstrarea memoriei sale, dacă ne uităm comparativ, tot în același an se deschidea către public, la București ,și muzeul-atelier Theodor Aman.

Fun fact:

  • În majoritatea picturilor sale Grigorescu se semna cu culoare roșie.
  • Cunoaștem astăzi mai bine de 4000 de lucrări semnate de Grigorescu.
  • Cel mai scump tablou de Grigorescu a fost tranzacționat în 2017 și a costat 340.000.

    RELATED ARTICLES
    - Advertisment -

    Most Popular

    Recent Comments