De multă vreme n-am avut un regret așa amar, precum cel pe care l-am resimțit pentru că n-am putut participa anul acesta, la TIFF. Motivele nu contează, sunt de ordin personal. Cert e că am fost, anul acesta ca un pârlit fără badge, pe străzile încinse ale unui Cluj în febra celui mai important act cultural – cred -, al estului Europei. Aveam totuși în buzunar un badge pe care eram numit ”guest”, deși întotdeauna, încă de la prima ediție a festivalului m-am simțit, cumva, gazdă. N-am fost la filme, nici la reușitele petreceri, dar am avut ocazia să mă întâlnesc, întâmplător cu regizorul Tudor Giurgiu, pe stradă. Am stat puţin și am vorbit despre ”Nasty”, filmul său.
Ce n-am apucat să-i spun, sunt veștile pe care le primisem după Cannes de la câțiva dintre cei care sunt obișnuiți ai marilor festivaluri de film: anume că în organizare și filme, acestea devin, într-un cuvânt, din ce în ce mai meschine. Și că, în Europa, pe acest fond, cei mai mulți invitați afirmă că TIFF este și devine din ce în ce mai generos, la toate capitolele.
Am regretat. Ce altceva să fac?
N-am să comentez despre filmele premiate; n-am o cultură cinematografică solidă, nu le-am văzut și, dealtfel, nici nu mă pricep să fac critică de film. Pentru mine, un film bun este cel care mă emoționează și care îmi place. Simplu. Filmul, în ultimă instanță, ca și festivalul de la Cluj sunt o formă de libertate.
Anul acesta, filmele indiene au luat cele mai importante premii la TIFF. Trofeul Transilvania a mers la filmul indian ”Fetele tot fete” / (Girls Will Be Girls). Filmul de debut al regizoarei Shuchi Talati vorbește despre ce înseamnă să fii femeie într-un mediu strict și opresiv printr-o povestea unei adolescente dintr-un pension din Himalaya, a cărei mamă nu pare să fi cunoscut nici ea maturizarea. “Povestea acestui film este foarte legată de India, dar am sperat întotdeauna că și oameni din afara acestui spațiu și timp foarte specific în care se desfășoară povestea vor rezona cu ea. Simt că acest premiu spune asta”, a declarat Shuchi Talati, regizoarea peliculei.
Asta m-a dus cu gândul spre Orient, spre Nil și Gange, spre acea cultură, poate nici azi înțeleasă îndeajuns. Și, dintr-o dată, bucuros de ”generozitatea” – sub toate capitolele a festivalului clujean, mi-am amintit despre scriitorul al-Gahiz, care scria în secolul IX, un ”Tratat despre zgârciți”. Deci, despre boala aceasta, care a cuprins lumea modernă și implicit și marile festivaluri de film, asociată obligatoriu cu lăcomia este cunoscută de mult…
Ceea ce face ca TIFF să rămână așa cum a fost întotdeauna, adică generos, sub toate aspectele, are ceva în comun cu generozitatea umană a celor care de ani buni fac ca această ”libertate” să fie posibilă în România, la Cluj.
Însăși activitatea regizorală a lui Tudor Giurgiu observ că se subsumează generozității. Altfel cum s-ar explica faptul că ultimele lui filme – cel despre Decembrie 89, filmat la Sibiu și ”Nasty” -, nu sunt filme ”de autor”, menite să scoată în evidență neapărat regizorul, ci mai degrabă ”oferite” celor care au fost aleși să fie ”povestiți” pe peliculă…
Un omagiu, deci, pentru Mihai Chirilov, Oana Giurgiu, Cristian Hordilă, Tudor Giurgiu și echipa lor.
Ce (mai) constat, este faptul ciudat al mersului societății. Trăim vremuri grele, ne pomenim, vrând-nevrând, tot mai aproape de Orwell. Și, sunt siderat că acest subiect se pierde pe undeva între ziua de azi și dimineața de mâine. Subiectele futile, mizerabiliste s-au estompat, dar despre ”1984„ – cel care se instalează în societățile noastre, oamenii nu mai sunt interesați să facă filme despre această realitate, cea a libertății care se pierde.
Cred că am mai scris despre acest subiect, dar cu riscul de a mă repeta, în final de TIFF și de editorial o să amintesc de două dintre filmele care mi-au plăcut enorm de mult. ”Conversația” și ”Blow-up”.
De mult, în comunism, când am văzut ”Conversaţia” am sesizat asemănările dintre filmul lui Coppola şi ”Blow-Up”. Într-un interviu, pe care aveam să-l citesc mai târziu, Coppola recunoaște că că ”Blow-Up” a fost o inspirație pentru filmul său.
Blow Up (1966), regizat de Michelangelo Antonioni, este un lungmetraj ce prezintă câteva zile din viaţa fotografului londonez Thomas (David Hemmings).
Conversaţia (1974), regizat de Francis Ford Coppola tratează o problemă actuală a societăţii în care se găsea regizorul în momentul conceperii filmului şi care rămâne la fel de prezentă şi astăzi: frica de a fi supravegheaţi şi pierderea intimităţii.
Filmul îl urmărește pe Harry Caul, interpretat magistral de Gene Hackman, un expert în supraveghere şi înregistrare de sunet. El este angajat de firme şi guvern pentru a spiona şi înregistra dialogurile anumitor oameni. Tipologia celor folosiți de serviciile secrete (și nu numai), unul din cei care trăiesc printre noi. Ne este descrisă una dintre misiunile lui de supraveghere și înregistrare. Lucru ciudat: în acest caz el nu reuşete să rămână detaşat de personajele pe care le înregistrase. Află ora şi locaţia unui atentat şi se implică în povestea aceasta, simţindu-se responsabil pentru victimele profesiunii sale.
Francis Ford Coppola își construiește filmul din perspectiva vînătorului, făcându-ne ”intrușii” în povestea lui Harry. Personalitatea camerei care supraveghează, prin care privim, nu este una prietenoasă, ea hotărăște, ea face alegerile. Personajul nu este descris de obiectivul camerei, ci este dictat, supervizat. Totul se limitează la ce hotărăște camera să ne dezvăluie.
În secvențele în care Harry este în apartamentul său, locul în care se simţea cel mai în siguranţă, camera se comportă ciudat, ca și când ar fi folosită de cineva care îl supraveghează. Aparatul de filmat întâi aude, apoi se întoarce, imitând perfect comportamentul uman. Comportamentul celui care supraveghează. Secvențele sunt lungi, tăcute şi îl privesc pe Harry. Camera care filmează ne lasă impresia că este una detaşată ca imediat după ce personajul iese din câte un cadru, ea să se întoarcă după el. Cu toate că dacă ne-am imagina că suntem în spatele camerei, simțim că nu mai avem nici un fel de siguranţă. Simțim deodată puterea camerei, care ne inspiră frică. Aceeași frică resimțită de Harry, puterea lui asupra celor doi îndrăgostiţi. Relația vânător-victimă, cu întoarceri și schimbări de roluri, cred că ne privește și pe noi. Viața noastră. Viața noastră în care suntem spionați, supravegheați, conduși din umbră, văzuți de sus, cu superioritate. Niște sclavi, simpli actori manevrați ai unei realități care ni se înfățișează în cele mai grotești dimensiuni.
Filmul lui Michelangelo Antonioni, care este regizor şi co-scenarist, este inspirat de o povestire a lui Julio Cortázar. Acţiunea din Blowup se petrece în Anglia, în deceniul al şaptelea – al libertăților, maxime din secolului 20. Fotograful dandy Thomas caută subiecte în diverse locuri, chiar la un concert al faimoasei trupe rock Yardbirds.
În laboratorul foto al său, Thomas confecţionează o realitate „glamorous“ destinată revistelor de modă, însă drama pe care o va surprinde, urmărind cu aparatul foto jocul a doi îndrăgostiţi, îi va releva întâmplător o crimă. În laboratorul foto, developând instantaneele fotografiate într-un parc, descoperă împuşcarea victimei atrasă în bătaia armei de către o femeie, interpretată de Vanessa Redgrave.
Alienarea, puțin diferită de cea din filmele amintite, prin îngroșare, pe care o trăim azi este o stare definitorie.
Ingmar Bergman, care nu aprecia filmele lui Antonioni, a spus despre Blowup, care în 1967 a fost recompensat cu Marele Premiu la Festivalul de Film de la Cannes, că este o capodoperă.
Imaginea filmului – Carlo di Palma, și muzica semnată de Herbie Hancock, faimosul compozitor şi interpret de jazz, fac din acest film o unică bijuterie.
”Conversaţia” lui Coppola, și ”Blow-up” se pot subsuma, în mare, aceleiași teme. Descoperirea unui adevăr otrăvit, printr-o cercetare pe care personajul lui Cortazar o întreprinde cu ajutorul fotografiei, cel al lui Coppola prin analiza audio secvenţială a unei conversaţii. Subiectele sunt astăzi aceleași, doar că cei expuși sunt din ce în ce mai neajutorați, iar cei din spatele aparatelor de înregistrat sunt din ce în ce mai protejați de propriile lor legi.
Înainte de a merge la vot, n-ar strica să revedem filmele acestor maeștri, – scriam cu ceva timp înaine… Dar mai ales, secvența când Thomas întîlneşte niște mimi. Secvența, premonitorie există atît în prima parte a filmului cît şi spre sfârșit. Mașina oprește pe marginea unui teren de tenis, iar doi dintre pasageri coboară şi încep o partidă imaginară. Fotograful, împreună cu restul grupului de mimi, sînt spectatori ai falsului meci. Provocat să returneze o (falsă) minge în teren, fotograful intră în convenţia jocului. Acest gest care îl face, cumva să se simtă în siguranță, participant la spectacolul jocului – al vieții însăși. Dar cadrul imaginii se amplifică şi eroul filmului este văzut de sus, ca și când ar fi fost el însuși supravegheat de o forță puternică, aflată deasupra lui, o forță care îl supraveghează pe platoul cu iarbă, în acea „mare“ de verde…
Românii au cheltuit anul trecut 63 de milioane de euro în cinematografe, o sumă cu 25% mai mare decât cea din 2022, în condiţiile în care preţul biletelor a crescut cu 8,2%, conform datelor Centrului Naţional al Cinematografiei. Filmul, deci, este o cale de a ajunge la oameni, din ce în ce mai credibilă. Iar în cazul acesta, probabil că filmul politic este un subiect fierbinte, care poate schimba ceva în noi. Ne plângem de felul cum vedem politica, de felul în care alegem. Cred că – cel puțin la marile festivaluri -, este necesară o secțiune specială pentru acest gen de film.
Cine n-ar revedea ”The Iron Lady”, cu Meryl Streep în rolul Margaretei Thatcher, fost prim minstrul al Angliei in perioada 1979 – 1990, doamna care a domnit cu mâna de fier într-o lume dominată de barbați?
Nici ”The Ghost writer” nu poate lipsi de pe listă.
Thrillerul politic al lui Roman Polanski este o adaptare a romanului “The Ghost” scris de Richard Harris, roman care a suscitat multe comentarii, datorită asemănării dintre personajul principal și Tony Blair. Nici ”Argo”, regizat de Ben Affleck, premiat cu 3 premii Oscar, nu merită lăsat deoparte. Un film inspirat dintr-un caz real. ”Argo” dezvlauie dedesubturile uneia dintre cele mai periculoase misiuni de salvare din istoria Americii. Filmul este inspirat dintr-un caz petrecut in 1979, si relatat de jurnalistul Joshuah Bearman, despre criza ostaticilor nord-americani din Iran din anul 1979. ”The Lady” – film excepțional al lui Luc Besson care este povestea unei doamne – Aung San Suu Kyi, -, simbolul mișcării democratice din Myanmar și care a primit un premiu Nobel pentru Pace. Apoi, ”No”, considerat cel mai original film politic din ultimii ani, o drama despre campania electorală din Chile, 1988, care a dus la căderea dictaturii lui Augusto Pinochet.
Despre ”Z” al lui Costa Gavras, ”Sacco și Vanzetti”, al lui Montaldo, nu mai vorbim…
