De Ziua Culturii Naţionale, 15 ianuarie, aş vrea să scriu câteva rânduri despre câţiva autori români care, deşi au plecat din ţară, au cariere, locuiesc și-şi trăiesc vieţile în afara României, continuă să gândească și să-și pună pe hârtie cărţile tot în limba română.
Și chiar dacă nu sunt fizic alături de noi cea mai mare parte a timpului, prin cărţile lor aduc o contribuţie importantă culturii, literaturii române contemporane.
Menţionez că voi scrie doar despre autori cărora le-am citit cel puţin o carte până acum şi îmi cer scuze, în avans, faţă de cei la care încă nu am ajuns cu cititul. Cum nu am de gând să mă opresc din citit voi ajunge şi la alţii în viitor. Promit!
Suzana Tănase este primul nume la care îmi zboară gândul când vine vorba de autori români stabiliţi în afara ţării. Scrie din Canada şi pot spune că din ceea ce am citit în ultimii ani, gradul de sensibilitate pe care îl găseşti în cărţile ei, senzaţia aceea de parcă îşi rupe din inimă când scrie, nu am mai întâlnit-o în lecturile ultimilor ani. Statul în Canada, departe de ţară, şi-a pus amprenta asupra felului în care scrie, în amândouă cărţile ei „Grădina Sofiei” şi „Oameni fără piele”, simţindu-se dorul de ţară.
Din Torino, unde s-a format în şcoală şi unde trăieşte scrie tânărul genial Pavel Nedelcu, care prin primul său roman „Încotro ne îndreptăm”, publicat în colecţia Biblioteca de Proză Contemporană LITERA, m-a încântat, m-a uimit, m-a scos din zona de confort. Aș putea spune c nu am mai citit încă o carte cu o scriitură asemănătoare. Atunci când sunt întrebat dacă se mai poate face inovaţie în literatură răspund că senzaţia mea este că Pavel Nedelcu a făcut deja asta, prin povestea domnului Frank. Textele de proză scurtă satirică pe care le publică din când în când pe internet sunt pur și simplu delicioase!
Monica Tonea locuieşte în Belgia din 2001 şi prin cartea ei „Pasagerii” ne-a oferit o poveste de dragoste, amintirea ei mai degrabă cu un nivel de sensibilitate extraordinară. Cu un început destul de ciudat: o doamnă de patruzeci de ani plus, cu un iubit în jur de douăzeci de ani conştientizează că iubitul ei, este de fapt băiatul marii ei iubiri. Amintirea acestei iubiri, evocarea relaţiei, atracţiei intense, a responsabilităţii în faţa obligaţiilor, a imposibilităţii trăirii unei mari pasiuni face din „Pasagerii” una dintre cărţile de excepţie citite de mine în ultimii ani.
Tatiana Ţîbuleac a plecat cândva din Chişinău, trăieşte la Paris şi prin „Vara când mama a avut ochii verzi” se poate spune că a oferit literaturii europene, nu doar literaturii române, o carte de referinţă. Băiatul cu probleme, ce învaţă într-o şcoală specială, adolescent ce-şi urăşte mama şi povestea de redescoperire a mamei, redescoperire ce se petrece pe ultimele luni de viaţă, cât ai fi de puternic nu o poţi citi fără a te scoate din confortul personal, dacă nu chiar a te face să plângi în hohote.
Brunno Livădaru a ajuns în Anglia, pentru că ţara pe care o iubeşte atât şi cu care este în continuare extrem de conectat nu este în stare să-i ofere suportul de care are nevoie familia lui. De acolo a scris, la mai mult de zece ani de când a plecat „Profetul tenebrelor”, o poveste cu râme, dar o poveste în care sunt prinse și observate extrem de bine modalităţile prin care sunt conduse, manipulate societăţile la modul universal. Am spus şi o tot repet că aş face din „Profetul tenebrelor” o lectură obligatorie pentru studenţii la ştiinţe politice. M-am întâlnit cu Brunno de două ori, după ce i-am povestit cartea şi am rămas uimit de actualitatea informațiilor sale privind apariţiile de carte românească și cât de mult continuă să citească literatură română.
Săptămâna aceasta, de mijloc de ianuarie 2024, povestesc la televizor şi pe canalul de Youtube Canal 33 România „Cuibul de berze” scrisă de Nicoleta Beraru, cea care locuieşte în Bruxelles deja de 21 de ani. Prin prin această carte ea aduce în faţa noastră una dintre marile drame ale societăţii româneşti şi nu-mi este teamă să folosesc cuvântul dramă, respectiv cât de grea, de dureroasă poate să fie sau chiar a fost pentru extrem de multe familii de români despărţirea pricinuită de nevoia de a pleca de acasă pentru a asigura un trai mai bun, un viitor diferit de ceea ce a fost în stare să ofere ţara noastră, mult timp oamenilor ei.
Prin Luluţa şi Petrişor şi poveştile lor tangenţiale, Nicoleta Beraru nu spune doar povestea, suferinţa celor plecaţi, cât şi pe cea a celor rămaşi, adăgând o inspirată descriere a unor obiceiuri din sat, a unor mentalităţi şi a diferenţelor mari din cadrul societăţii româneşti, între ruralul sărac şi parte a urbanului ce, destul de bine calificat fiind, de multe ori nici măcar nu conştientizează realităţile din jurul său.
Plecată din Chişinău spre Franţa şi apoi stabilită la Bruxelles este şi Lilia Calancea ce prin „Alionuşka” ne arată o perspectivă a costurilor schimbării care de multe ori sunt extrem de mari. Cu ocazia ruperii Republicii Moldova de Uniunea Sovietică noile elite, pătrunse de un proaspăt nationalism, au vrut să şteargă efectiv tot ceea ce a însemnat cultură şi învăţătură anterioară. Una e să-ţi construieşti o nouă identitate şi alta e să scoţi din bibliotecile şcolare până şi literatura pentru copii, poveştile inocente universale, doar pentru că au fost tipărite în vechiul regim. Zbuciumul personajului principal al cărţii devine cu atât mai mare cu cât conştientizează că noii naţionalişti ai timpurilor respective, antimoscoviţi frecvenţi, sunt de fapt toţi cei care până cu câţiva ani înainte erau premianţii sistemului sovietic, cei care îi aduceau ode acestuia.
La fel ca în România de altădată, şi în Republica Moldova, odată cu schimbarea regimului, oamenii de bază ai vechiului regim s-au metamorfozat în „noii anticomunişti”, ocupând poziţiile privilegiate cu care erau deja obişnuiţi din timpul regimului trecut. Despre Lilia Calancea si Tatiana Tînuleac voi mai vorbi într-un articol viitor dedicat literaturii născute în Republica Moldova.
Pe Monica Ramirez o pomenesc deja a treia oară în articolele mele. Ea, stabilită fiind în Statele Unite, unde a şi făcut cursuri de scriere creativă, după ce a publicat acolo titlurile „Alina Marinescu”, „Traficantul de umbre”, „Seducţia apei” şi „Kit Black”, a decis să se întoarcă în România. Publică în continuare nişte cărţi foarte bune şi are un public consistent. Trăieşte în România, conştientă fiind de plusurile şi minusurile ei, o țară pe care după ce a privit-o și simţit-o de departe, o apreciază altfel, mai corect decât noi, cei ce stăm în ea şi care continuăm doar să ne văităm de lipsurile ei.
Michael Cuţui este pseudonimul unui domn ce a plecat în anii optzeci din Timişoara spre Germania, unde stă şi acum. El a publicat, începând cu vârsta de 50 de ani, câteva titluri foarte bune, dintre care în biblioteca mea se găsesc doar „De ce oameni omoară oameni?”, lucrarea sa de debut, o carte poliţiştă foarte bună, „Clipa adevărului”, „Nepal 2004”, o carte de descriere a unei călătorii în munţii Himalaya, excelentă, şi „Ortopezii”, un roman dinamic, trepidant ce descrie foarte bine, după gustul meu, România în tranziţia prin care am trecut mulți dintre noi în anii 90.
În anul 2025 sunt sigur că voi face o upgradare a acestui text cu noi autori. Vă dau încă de pe acum, tuturor, o nouă întâlnire!
N.R: Vicențiu Popa realizează la Canal 33 o serie de producții, din rândul cărora se detașează „Cartea săptămânii” și „Știrea zilei”, fiind și producătorul emisiunii „România în mișcare”, difuzată de luni până joi, la ora 19.00.
