În partea a doua a acestui articol voi vorbi despre cărţile care au ajuns ele la mine în
diverse forme.
În primul rând cu ajutorul Doinei Ruşti au ajuns la mine cărţile din colecţia Biblioteca de
Proză Contemporană LITERA. Doina Ruşti are în această colecţie cărţile Paturi oculte, o serie de povestiri fantasy ce au în comun dormitul fantastic în nişte paturi ce au proprietatea de a interacţiona cu cel ce doarme în ele, paturi ce au fost făcute dintr-o pădurice de roşcovi şi Omuleţul roşu, reeditarea primei cărţi a ei.
Am mai spus şi în partea întăi că eu sunt efectiv îndrăgostit de scriitura Doinei.
Despre Translucid scrisă de Ligia Pârvulescu nu pot să spun decât că este o distopie de
care fie te îndrăgosteşti fie nu poţi s-o termini. Eu sunt unul dintre cei care s-au îndrăgostit de povestea Ligiei şi pot spune că dintre toate cărţile publicate în colecţia BPC de Translucid nu am putut să mă dezlipesc atunci când am citit-o, efectiv am stat cu sufletul la gură să văd ce se va întâmpla cu personajele întrepătrunse, iar reflecţiile la adresa caracteristicilor societăţii care sunt valabile şi în prezent m-au încântat.
Ioana Drăgan a publicat în colecţie antologia Poveşţi misterioase cu femei şi alte vietăţi,
care este de fapt o reeditare a ceea ce a publicat mai înainte. M-au incântat poveştile, realismul lor, felul în care Ioana Drăgan observă şi cunoaşte lumea reală, aia din spatele aparenţelor de pe stradă, din societate. I-am mai citit Ioanei şi microromanul Gripa, pe care egoist fiind, l-am menţinut pentru mine fără să-l povestesc şi publicului şi În căutarea nefericirii, publicate amândouă la editura Tracus Arte. În căutarea nefericirii, un roman ce are două personaje principale masculine, legătura de prietenie cu ajutorul reţelelor sociale între un finlandez şi un român controlor de tren, prietenie ce evoluează prin cunoaşterea reciprocă a celor două culturi atât de diferite, întâlnirile cu cultura celuilalt schimbându-i pe amândoi.
Românul depresiv, aparent ratat după ce ajunge în Finlanda şi îşi dă seama că nici acolo nu prea este perfeciunea, se întoarce acasă şi parcă începe să înflorească în timp ce prietenul din Finlanda, ce trei sferturi de roman este construit ca un om cu principii, valori, citit, adept al bunei orânduiri morale nordice, odată ajuns în Focşani, România se metamorfozează într-un individ ce adoptă repede metehnele “românismului” şi parcă devine exact tipul de om despre care işi arăta în conversaţiile pe net prietenul lui dezaprobarea. Aş fi interesat de o continuare a poveştii, să văd încotro ajunge transformarea nordică spre românism.
Kyparissia, scrisă de Alexandra Niculescu, ne aduce cu ajutorul prozei scurte câteva
povestioare, scriu “povestioare” nu că ar fi poveşti uşurele ci pentru scurtimea lor ca text, ce în spatele unei scriituri aparent relaxate, îţi arată o foarte atentă aplecare asupra caracteristicilor oamenilor. Tocmai ce am terminat No, Thank You publicată de Alexandra Niculescu acum nouă ani la Editura Herg Benet, în 2014, ce efectiv m-a răvăşit. 27 de povestiri, cu tematică diferită ce fac un întreg al felului omenesc, de la gândurile celor ce sunt părăsiţi de parteneri, al celor ce sunt înşelaţi, al oamenilor ce nu se şţiu uita în oglindă, la alergatul în deşert după ce ai pierdut, până la pierderea sensibilităţii în faţa lipsurilor celor mai năpăstuiţi la care ajung oamenii din zona capitalistă când pleacă în concedii exotice, dar şi marea diferenţă între mitul emigraţiei, din zonele mai sărace spre diverse „tărâmuri ale făgăduinţei” ce de multe ori nu sunt ceea ce se aştepta cel ce a plecat de acasă.
Daniela Raţiu în Ultimul an cu Ceauşescu face o evocare foarte bună a atmosferei trăită
de români în ultima perioadă a regimului comunist.
E o carte ce o recomand cu drag celor ce sunt mai tineri, undeva sub 38 de ani, pentru a putea să-şi dea seama cam care era emoţia acelor timpuri. Deşi fecioara din mine găseşte în cartea asta unele inadvertenţe faţă de ce a fost efectiv în acea perioadă, totuşi Daniela Raţiu a scris un roman, literatură, nu o carte de reconstruire istorică. Odată îndepărtaţi de acea perioadă riscăm să uităm, să ştergem amintirile neplăcute, dar cu ajutorul unor astfel de lucrări e bine să nu idealizăm un regim care a dus la atâtea crime şi a forţat oamenii să trăiască în acea atmosferă de teamă, de lipsuri, de pierdere a demnităţii în faţa unui aparat de stat ce a pus omul într-o condiţie extrem de grea.
Simona Preda, în cartea Cabinetul albastru redescoperă viaţa ajunsă într-un impas
creator a unei pictoriţe ce nu mai reuşeşte să redea prin pictură ochii sfinţilor. Cu ajutorul unor şedinţe la psiholog, personajul principal încearcă să se „vindece” şi astfel ne prezintă o viaţă plină de trăiri speciale. Am citit cu drag Cabinetul albastru şi aş încadra-o la cărţile de literatură pură, cum le numesc eu.
Primul scriitor ce mi-a validat proiectul de povestire cărţi a fost de fapt o scriitoare. La nici două ore de când am pus pe facebook Visătoarea din Ostende, m-a sunat o prietenă să-mi spună că are o colegă ce a scris o carte, iar colegei i-ar plăcea să îi citesc şi eu cartea.
Aşa m-am întâlnit cu Ramona Dogaru, ce mi-a dat Nu mai caut succesul, într-o seară pe la 22.00, după ce condusesem pe drumurile patriei vreo 750 de km. A doua zi la 8.30 înregistram prezentarea cărţii. Ramona scrie proză scurtă, publică pe site-ul Chatcy iar eu i-am şi spus că citiindu-i cartea am avut senzaţia că a pus pe hârtie multe din gândurile, trăirile mele. Ramona Dogaru a publicat anul acesta a doua ei carte, Cea mai fericită zi, carte ce m-a încântat la fel de tare.
În perioada de început a proiectului meu m-a contactat şi Florentina Loredana Dalian,
ce mi-a trimis prin poştă Înainte de magnolii. Pot spune acum la peste trei ani de zile de proiect că Înainte de magnolia e una dintre cele mai sensibile cărţi prezentate de mine. Povestea de dragoste trăită şi întreruptă brusc, felul în care naratoarea îşi aminteşte timpurile trecute, dar şi cum se raportează în prezent la acel trecut te face să-i citeşti cartea cu o melancolie cum rar am întâlnit.
I-am mai prezentat Florentinei Loredanei Dalian, tot aşa venite cu poşta şi Hanul dintre vii, un volum de proză scurtă, încărcat de asemenea cu o mare doză de sensibilitate dar şi Spărgătorul de (N)uşi, un volum, tot de proză scurtă, în care Florentina ne arată partea ei de scriitură cu umor. Deja la trei cărţi citite Florentinei aş putea spune că îi sunt fan.
M-am întâlnit cu Ioana Oprea întâmplător şi din vorbă in vorbă am ajuns şi la subiectul
cărţi, ea scriind o carte până la acel moment din 2021.
Aşa am ajuns să citesc Restul e poveste, o carte ce are cinci povestiri în ea, fiecare încheindu-şe cu o posibilitate puţin mistică, fantastică ce poate continua. M-a impresionat Ioana atât prin scriitură cât şî prin buna documentare a descrierilor de locuri în care îşi desfăşoară acţiunea poveştile ei. De atunci, de câte ori povestesc oamenilor despre comparaţia literaturii române cu cea universală spun că am găsit pe cineva ce ştie să întoarcă finalul de poveste la fel ca şi Eric Emmanuel Schmitt, favoritul meu, Ioana necitind Schmitt până în anul 2021 când i-am povestit eu cartea.
După ce am povestit Oameni fără piele, la sugestia lui Mihail Victus, acesta mi-a adus la
Bookfest 2022 şi Grădina Sofiei, de care am scris în prima parte a articolului dar şi Exodul
mieilor scrisă de Irina Georgescu Groza.
Exodul mieilor este o carte unică, în opinia mea, atât prin tema abordată cât şi prin metafora prin care ne prezintă Irina Georgescu Groza o perioadă tulbure din istoria relativ recentă a României, respectiv ce s-a întâmplat în Transilvania în perioada Dictatului de la Viena din toamna anului 1940. Pe lângă povestea emoţionantă a românilor forţaţi să ia drumul pribegiei în faţa unei administraţii maghiare revanşarde mi-a plăcut foarte mult şi abordarea întâlnirilor dintre grofi în care ne-a arătat cum şi printre aceştia unii nu şi-au pierdut umanitatea, deşi erau în măsura de a putea să se răzbune.
Anca Simitopol, căreia i-am citit pe facebook nişte povestioare superbe în perioada
pandemiei, m-a contactat în vara anului 2022 să-mi spună că a scris o carte şi ar vrea să mi-o dea şi mie.
Aşa am ajuns să citesc Timpul care se varsă în veşnicie-Scurtă biografie a satului Sfântu Gheorghe. În mod normal când auzi termenul de biografie într-o carte te aştepţi să citeşti ceva rigid, încărcat de informaţii tehnice, să citeşţi respectiva carte de dragul informării nu cu emoţie.
Anca Simitopol a reuşit prezentându-ne istoria familiei sale să ne arate evoluţia satului Sfântu Gheorghe cu ajutorul unor povestiri de familie şi să preluăm toate acele informaţii tehnice mai mult cu emoţie decât cu o literatură aridă. O felicit şi abia aştept de la ea o carte făcută doar de drag, nu cu scopul informării.
