Lucinul, sărbătorit în ziua Sfântului Luca – apărătorul de rele, marca, în esență, un prag simbolic între vara pastorală și lunile grele de iarnă, când animalele trebuiau să fie adăpostite și hrănite. Ritualurile apotropaice aveau rolul de a asigura continuitatea vieții și protecția gospodăriei, prin respectarea unor cutume străvechi, moștenite de la generațiile anterioare.
Lucinul este o veche sărbătoare populară din calendarul tradițional românesc, cunoscută în special în regiunile de munte. Deși astăzi este mai puțin menționată, Lucinul avea o semnificație deosebită pentru păstori și agricultori, fiind legată de tranziția dintre anotimpuri și protecția turmelor de oi și vite. Această sărbătoare păstrează ecouri din precreștinism, vremuri în care oamenii trăiau într-o mai mare armonie cu natura și schimbările ciclice ale anului agricol.
În calendarul pastoral Lucinul este ținut în perioada în care lupii, în vederea reproducerii, se constituie în haite. Ziua este dedicată unei divinităţi protectoare a acestora și se respectă pentru ca oamenii să fie feriți de lupi.
Lucinul are la bază două componente majore: una religioasă, asociată cu sărbătorirea Sfântului Evanghelist Luca, și una precreștină, păgână, care aduce în prim-plan riturile străvechi legate de protecția animalelor, a turmelor de oi și pregătirea acestora pentru iarna ce urma să vină. În tradiția populară românească, Sfântul Luca era considerat și protectorul vitelor și al turmelor de oi, astfel că ziua dedicată lui avea o puternică componentă pastorală. În credințele populare, Lucinul era văzut ca un moment în care se făceau sătenii și păstorii recurgeau la ritualuri magice, apotropaice, pentru prevenirea pagubelor și stricăciunilor provocate de lupi.menite să apere gospodăriile și vitele de lupii care, în căutarea hranei, coborau mai des din munți în această perioadă a anului.
Se respectau cu strictețe tradițiile și obiceiurile și se țineau în special pentru a feri de atacurile lupilor, care erau considerați o mare amenințare pentru animalele din gospodării. În aceată zi era cu desăvârșire interzis să se pronunțe cuvântul ,,lup”.
În multe zone din România, oamenii de la sate, dar în special păstorii, se odihneau de Lucin, căci era interzis să lucrezi în câmp sau să faci activități casnice majore. Se credea că respectarea acestor interdicții protejează gospodăria de atacurile animalelor sălbatice, dar spălatul rufelor cu apă clocotită face să se opărască gura lupilor.
Nu se tăiau lemne, nu se torcea și nu se cosea, deoarece se credea că astfel se „tocește” gura lupului, iar acesta nu va mai putea ataca vitele. De Lucin era interzisă prelucrarea lânii, a pieilor şi a părului de animale. Nu se tăia nimic, nu se foloseau acul și foarfecele. Femeile nu foloseau piaptănul, căci dacă le prindea ziua cu părul încâlcit, se încurcau şi lupii, și se rătăceau prin pădure. Se credea că dacă se încleştează dinţii de la pieptenii cu care se scărmăna lâna, se încleșteeau dinții lupilor..
Nu se scoteau cărbunii din vatră și nu se împrumuta nimic, cu atât mai puțin foc. Potrivit credințelor populare, în perioada de înmulțire „lupoaicele umblă prin curțile oamenilor spre a găsi un cărbune lepădat în gunoi, pe care dacă-l mănâncă rămân grele“; „apucând lupii cărbuni sau altceva, se prăsesc“.
În regiunile de muntese credea că de Lucin „se deschide gura lupilor”, adică începe perioada în care aceștia devin mai activi și mai periculoși, de aceea gospodarii obișnuiau să facă ofrande simbolice la marginea satului sau pe câmp, unde aprindeau focuri mici și spuneau rugăciuni, cerând protecție pentru animalele lor. Totodată, prin încleştarea dinţilor pieptenilor de scărmănat lâna, se legau simbolic ochii şi gura lupului. Femeile astupau cu lut găurile și crăpăturile vetrei focului, crezându-se astfel că dinţii lupului se vor încleşta şi nu vor mai putea ataca oile.
Sărbătorile dedicate lupului sunt menite să contracareze înmulţirea acestui animal şi alungarea lui din preajma turmelor şi a satelor. Lucinul avea o importanță deosebită în special pentru păstori și pentru gospodarii din zonele montane, unde turmele de oi constituiau principala sursă de trai. În această perioadă, se apropia momentul coborârii oilor de la munte, astfel că protecția acestora de prădători era esențială și se verifica sănătatea turmelor și a le pregăti pentru iernat.
Astăzi Lucinul este mai puțin cunoscut sau practicat, însă în anumite comunități rurale, în special din zonele de munte, tradițiile și obiceiurile legate de această sărbătoare se mai păstrează, fie în formă ritualică, fie ca element folcloric.
Lucinul reflectă modul de viață tradițional al satelor de păstori și agricultori, fiind sărbătoarea asociată cu protecția animalelor și de pregătirea pentru iarnă. Deși astăzi puțin cunoscută, continuă să fie un simbol al respectului față de ritmurile naturii și al tradițiilor moștenite de-a lungul secolelor.