Deși tradiția mițuitului mieilor a suferit unele transformări, adaptându-se la schimbările economice și sociale, cu toate acestea, în multe zone rurale din România, acest obicei este încă respectat și celebrat. Deși aspectele practice ale păstoritului s-au modernizat, ritualul mițuitului mieilor păstrează esența sa simbolică și spirituală.
Mițuitul mieilor este o tradiție care reflectă legătura profundă dintre om și natură, dintre trecut și prezent. Acest ritual agrar, cu rădăcini adânci în folclorul românesc, reprezintă nu doar un mijloc de a asigura prosperitatea turmei, ci și un prilej de consolidare a legăturilor comunitare și de transmitere a valorilor culturale. În contextul modern, păstrarea și promovarea acestei tradiții devin esențiale pentru menținerea identității și coeziunii comunităților rurale din România. De asemenea, această tradiție contribuie la transmiterea valorilor și credințelor de la o generație la alta. Tinerii învață de la bătrâni importanța respectării naturii, a animalelor și a muncii colective. Prin participarea la acest ritual, ei se familiarizează cu obiceiurile și tradițiile strămoșilor lor, păstrând astfel vie memoria culturală a comunității.
În calendarul pastoral, în miezul lunii iulie mițuitul mieilor era, după urcarea turmelor la munte, prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele (cei însurați) şi cu drăguţele, cei ce urmau a se însura.
Spre deosebire de oi şi berbeci, care se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, în intervalul cuprins între Sângeorz şi Arnindeni, mieii se tundeau la miezul verii pastorale, la păşunile montane. Tunsul mieilor se face numai în zilele însorite.
Tunsul mieilor este un obicei cunoscut sub numele de miţuit, denumire ce provine de la cuvântul „miţe“ care se dă şuviţelor de lână ce nu sunt formate complet.Chiar dacă, miţuitul nu mai prezintă un interes economic, pentru simplul motiv că în România lâna nu mai este un produs necesar, tunsul mieilor, înainte de toate, reprezintă o necesitate biologică.
În Ţara Oltului și spre Mărginimea Sibiului, la nord de Carpaţi, încă din secolul al XlX-lea, nevestele oierilor se ocupau de gospodărie aveau grija stânei.
În schimb, pe latura sudică a munţilor, coform tradiției, pentru prosperitatea turmei, ciobanii trebuiau să rămână „curaţi” şi să nu vadă trup de femeie. Nu aveau voie să coboare în sat şi nici să fie vizitaţi de parte femeiască până la Sântilie.
Conform tradiţiei, zilele favorabile pentru pornit la petit, logodit, încredinţare şi cununie erau joia şi duminica. Ziua de miercuri este o reprezentare mitică văduvă şi stingheră, nefastă pentru căsătorie, iar sâmbăta este din bătrîni, ziua morţilor. Din zicalele populare rezultă că marţea şi vinerea sunt şi ele potrivnice ceremoniilor nupţiale: „Toate pe dos şi nunta marţea!”; „După ce nu erau tineri, se logodiră şi vineri!”…
În trecut, ciobanii se adunau în grupuri de 15-20 de oameni. Fiind complet izolați de sate, trebuiau să facă faţă tuturor vitregiilor naturii. Pentru a se putea descurca, au căpătat noțiuni despre meteorologie, astronomie, medicină populară. Ciobanii trăiau o viaţă singuratică, aflându-se în strânsă legătură cu natura înconjurătoare.
Cu oamenii de la poalele munţilor se reîntâlneau la mijlocul sezonului pastoral, la Sântilie (20 iulie) când proprietarii oilor şi nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru miţuitul mieilor, tunderea mieilor fătaţi primăvara. Era o activitate practică, dar şi o întâlnire mult aşteptată de ciobani cu soţiile şi drăguţele lor.
În unele zone, ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-şi bage drăguţele în horă. Cu o zi înainte de această sărbătoare făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuţă de caş frumos modelată, simbol al afecţiunii şi intenţiilor de căsăstorie.
Surse: Ion Ghinoiu – Zile și mituri. Calendarul țăranului român
