Eram preadolescent în vremea lui Ceaușescu și mergeam la Predeal cu bunică-mea, Iubi (așa i-am zis eu de mic și așa a ajuns să-i spună toată lumea). Mi-aduc aminte că unul dintre punctele culminante ale șederii noastre acolo era vizita la salonul de jocuri mecanice al unui hotel, cum urcai spre Clăbucet. Nu stăteam acolo, salariul ei de profesor universitar nu-i permitea asemenea extravaganță, dar ne opream special pentru a ”trage de manetă” de fix 12 ori, adică de 3 lei. La final, plecam bucuros, fără nici cel mai mic regret sau tentație de a mă ruga de Iubi să-mi mai dea vreun ban. Și chiar dacă aveam strânși de mine câțiva leuți, limita maximă a cheltuielii era de 3 lei.
Mult mai târziu am aflat că sunt oameni pentru care trasul de manetă și, ulterior, apăsatul pe un buton sunt vicii, iar dependența de jocuri de noroc e o chestie reală, care ar trebui tratată înainte de a distruge vieți. Atunci, pentru mine, era doar un joc. Și așa a rămas. De altfel, când am depășit vârsta, n-am mai călcat într-un stabiliment de genul acela cu excepția unei vizite turistice la Reno. Și nu, chiar nu se făcea să nu intru într-un cazinou american. Nici măcar acolo nu m-au atras mesele de Black Jack sau ruletă. Și am jucat de fix 12 ori (dacă nu mă înșel, au fost 3 dolari).
De aceea, nefiind afectat de această patimă, am privit oarecum detașat toată cruciada politicienilor împotriva ei, aureolată de proaspăta interzicere a păcănelelor în localitățile care au mai puțin de 15.000 de locuitori. Din start, deși înțeleg motivele, nu mi-e foarte clară distincția numerică. Deci, la 15.0001 e ok? Apoi, am o dilemă democratică. Are statul dreptul să-i interzică unui om (unui adult) să-și ruineze existența? Cu alte cuvinte, poate să-i impună, într-un fel sau în altul, ce decizii să ia sau să nu ia în ceea ce-l privește? Grija față de proprii cetățeni poate intra în conflict cu libertatea de a nu avea grijă de sine?
N-am văzut nicio inițiativă de a interzice vânzarea alcoolului, de exemplu. Deși, statistic, băutura face mult mai multe victime, multe colaterale, decât jocurile de noroc. Un străin care e dependent de acestea nu-mi poate face rău decât dacă îmi dă în cap ca să-mi fure banii cu care să-și întrețină viciul. Cam câte cazuri din astea ați auzit să existe? Și câte de oameni omorâți pe trecerea de pietoni de un șofer beat? Când s-a interzis fumatul în spații publice închise, a fost iureș.
Deși măsura nu era menită să-i apere pe fumători de propriul viciu și nici măcar bugetul de stat la care ei contribuie la fel ca ceilalți, deși tratarea bolilor cauzate de otrava inhalată grevează greu sistemul medical. Nu, a fost gândită pentru protejarea celor din jur, care, fără vină, erau nevoiți să suporte fumul și nesimțirea celor care îl emiteau în mijlocul lor.
Nici jumările de porc nu au fost interzise, deși e cam clar ce pot face organismului, în caz de abuz. Cam cum ar reacționa un pasionat de delicatese porcine dacă statul i-ar spune: de mâine nu mai găsești în magazine ce-ți place pentru că ne gândim la tine și la cei dragi, care n-ar trebui să sufere când bolești sau mori de infarct? Desigur, ne interesează și același buget de sănătate pe care interesele tale culinare îl golesc mai mult decât echilibrul alimentar al unui concetățean care e taxat cu aceeași sumă ca și tine.
Să ne înțelegem. Nu spun că interzisul păcănelelor nu e o măsură utilă. Sunt un om de stânga, deci destul de atașat ideii că statul trebuie să aibă grijă de oameni, uneori înfrânându-le impulsurile care le fac rău. Spun doar că e ușor ipocrită, dacă nu vizează și alte vicii care duc la distrugeri sau pierderi de vieți. Și mai spun că soluția nu e interzisul. Sau, ca să fiu mai clar, doar el nu rezolvă mare lucru. Dependenții vor găsi mereu o cale pentru a-și hrăni viciul, chiar dacă asta înseamnă eforturi suplimentare, fizice sau materiale.
Dacă nu va mai putea juca în localitatea lui cu sub 15.000 de locuitori, se va urca în tren, în autobuz, va apela la ia-mă nene sau la mersul pe jos, pentru a ajunge în primul orășel care își merită localul de pierdut bani.
Soluția ar fi ca, de exemplu, ședințele de psihoterapie să fie decontate integral de casa de sănătate. Să existe campanii publice de conștientizare a existenței dependenței, ca dezechilibru psihic ce poate afecta pe oricine, oricât de imun s-ar crede, și, mai ales, a efectelor pe care le poate avea nu doar asupra celui în cauză, ci și a apropiaților. Și de încurajare a celor care au asemenea probleme să apeleze la ajutor specializat. Dar, desigur, asta e ceva mai complicat decât să treci o lege prin Parlament.
Și-apoi, sincer, nu vi se pare ușor ciudat ca politicienii să salute triumfal interzicerea păcănelelor, când statul însuși are în sute de săli ale propriei agenții Loto mii de astfel de aparate? Iar bugetul țării câștigă serios de pe urma accesului liber la ele? Buget din care NU se decontează integral psihoterapia pentru cei pe care statul intenționează să-i protejeze. Asta, apropo de ipocrizie!
