Paștele Blăjinilor este o sărbătoare cu semnificație profundă în cultura românească, o îmbinare între credința creștină și tradițiile și obiceiurile specifice poporului român, reprezentând o punte între trecut și prezent, între viața de aici și cea de dincolo.
Blajinii, Rocmanii sau Rohmanii, după credința și spusele românilor, sunt ființe neprihănite, reprezentante fantastic, de proveniență precreștină, care trăiesc într-o țară îndepărtată, într-o parte de lume despre care nimeni nu știe cu siguranță unde se află.
Termenul de „blajin” provine din slavonă – блаженный și se traduce ca cei fericiți, cei care se bucură întru Domnul. Totodată, „blajin” capătă aici sensul desupus, ascultător, bun la inimă, căruia nu-I place să se pună rău cu nimeni.
Potrivit cercetatorilor, numele de Rohmani provine din limba tracă, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate prezentă în antichitatea dobrogeană, oltenească și transilvană.
Legenda spune că Blajinii ar fi primii oameni de pe Pământ și se trag din seminția lui Sift, feciorul lui Adam. Ei au luat parte la facerea lumii, și susțin stâlpii Pământului, fără ei s-ar scufunda lumea în haos. Se mai consideră că blajinii ar fi urmașii celor care nu au mai reușit să traverseze marea atunci când Moise a eliberat poporul evreu din robia egipteană și că aceștia au rămas pe o insulă, foarte aproape de Rai, dincolo de lumea văzută, acolo pe unde se varsă Apa Sâmbetei, în delta ei, pe Ostroavele Albe.
Potrivit credinței populare, Blajinii sunt incapabili de a face rău, iar preocupările lor principale sunt postul și rugăciunile înălțate către Dumnezeu, dar ei nu știu cum să calculeze data Sfintelor Paști.
Obiceiul este ca oamenii să le vestească Blajinilor venirea Paștelui prin intermediul apei. Bătrânii dădeau de-a dura, pe râu, ouă roșii în amintirea Blajinilor, sau ieșeau pe lunci și mâncau la iarba verde, iar firimiturile erau lăsate să cadă pe pământ, pentru pomenirea celor duși în lumea de dincolo.
Unul din cele mai fascinante ritualuri era transmiterea cojilor sfințite către tărâmul celălalt. „Cojile ouălor sfințite, pentru că nu se puteau arunca, se duceau la o apă curgătoare. Aruncarea lor în acea apă însemna că pleacă pe tărâmul celălalt. De aici probabil vine expresia „s-a dus pe apa sâmbetei”, adică s-a dus în veșnicie”.
Paștele blajinilor se sărbătorește, după credința populară, în ziua de luni, de după Duminica Tomei. Tradiția se păstrează și în ziua de azi, În multe zone din țară există obiceiul să se meargă astăzi la cimitire, să se curețe mormintele și să se împartă ouă roșii, pască și cozonac.
Deși Paștele Blajinilor nu este un ritual creștin propriu-zis sau o sărbătoare canonică, sărbătoarea are o tradiție veche, precreștină, asimilată ulterior de biserică De Paștele Blajinilor nu se pomenesc doar morții cunoscuți, ci întregul neam al strămoșilor comuni: Uitații, Neștiuții și Albii. În această zi se pomenesc toți adormiții din neam: uitați, știuți sau neștiuți, precum și albii (cu semnificația sufletelor pure sau nevinovate)
Tradiția include depunerea ofrandelor pe morminte și împărțirea de bucate. Obiceiul este ca fiecare femeie să aducă un ștergar care este strâns la un capăt și legat cu o lumânare. Aceste ștergare se dăruiesc preotului care citește pomelnicele. Legenda spune că sufletele morților sunt libere numai în această zi, de aceea, cei cărora nu li s-au făcut pomeni pot astăzi să mănânce ce se împarte.
Obiceiul de a da de pomană de sufletul cuiva este în strânsă legătură cu păstrarea memoriei celor duși dintre noi, căci există credința că un om dus, cu cât mai mulți își vor aminti sau îi vor pronunța numele, cu atât soarta lui din lumea de dincolo va fi mai bună.
Surse: Sărbătorile la români – Simeon Florea Marian, Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român, crestinortodox.ro
