Marele dramaturg grec Sofocle, cel care a dominat peisajul literar al Greciei antice, considera că anumite evoluții sau involuții țin, mai degrabă, de o anumită traiectorie destinală. Tucidide, pe de altă parte, conceptualiza în mod diferit relativ la chestiunea umană, definind o nouă disciplină a istoriei, potrivit căreia, poate că destinul împarte cărțile, însă la finele zilei, cei care joacă aceste cărți, în alte cuvinte, cei care dispun, suntem tot noi, oamenii. Și tot noi suntem sau ar trebui să fim cei care, în această „alchimie” milenară a binomului pace-război, decelează între ceea ce poate genera rațiunea lucidă și ceea ce poate stârni remanența revanșardă.
Testele severe ale secolului al XXI-lea ne arată că un proiect esențial a fost și va rămâne protejarea omenirii și a planetei, în ansamblul ei, de pericolele inerente propriei noastre puteri.
Cu toate că sunt state care au înțeles că într-o singură zi de comerț pașnic pot câștiga cât alte țări într-un an de invazie și cu toate că părea că tentația de a folosi o armă a fost înlocuită ireversibil de abilitatea de a păși pe calea dialogului, iar omenirea părea că a învățat să reziste acestei tentații, se pare că există încă regiuni, există încă orizonturi, resorturi de gândire, în care pacea nu a prins rădăcini.
De-a lungul istoriei, omenirea a fost nevoită să privească războaiele ca pe ceva firesc, în vreme ce pacea părea să fie o stare temporară. Relațiile internaționale erau grevate de interese din pricina cărora cu toate că două state trăiau și puteau trăi pașnic, războiul rămânea întotdeauna o opțiune. Dacă în trecut pacea însemna cel mult absența temporară a războiului, în ultimele decenii războaiele nu doar ca au devenit mai rare ca oricând, dar un segment tot mai mare al omenirii a ajuns să considere războiul ca fiind pur și simplu de neconceput.
În logica lui Fukuyama sau a lui Huntington?
Celebra rivalitate, în plan ideologic, dintre Francis Fukuyama și Samuel Huntington, a generat, ani de-a rândul, largi polemici și a împărțit, la un moment dat, inclusiv comunitatea academică internațională.
Renumitul sociolog și politolog american, Fukuyama, cel care, printre altele, obținea și un doctorat în Științe Politice, la Universitatea Harvard, invita la optimism și ne spunea că, dincolo de o firească și organică tranziție, pe care trebuie să o îngăduim răbdători, am atins limanul libertății mult dorite și așteptate și putem alimenta certitudinea ancorării, aproape definitive, într-o lume non-polară, lipsită de tensiuni grave, predispusă la comunicare și dialog, eliberată de griji și traume profunde.
De cealaltă parte, însă, Huntington, respectat profesor la Harvard, susținea, per a contrario, că nu ne vom întâlni laolaltă în același teritoriu paradisiac al libertății individuale și a identităților noastre culturale și aceasta pentru că în profunzimea moleculară a identităților noastre culturale acționează mecanisme discrete și perene, istoricește garantate, care conservă reflexe politice și instituționale, unele aflate la distanțe considerabile de idealurile occidentale ale drepturilor fundamentale ale omului.
Din nefericire, cu toate că Samuel Huntington, care se stinge în 2008, nu a avut șansa de a se explica, realitatea obiectivă o face cu asupra de măsură, așa încât inclusiv ciocnirea dintre marile predicate culturale, Islamul și Creștinătatea, potrivit concepției sale, așază pe orbita percepției publice elemente din ce în ce mai evidente.
După multă vreme, războiul a redevenit nu doar un eveniment probabil, ci din păcate, element al unei retorici factuale. Cele mai puternice națiuni de pe pământ sunt silite să identifice modalități pașnice de rezolvare, nu doar a ceea ce anul trecut părea să fie conflictul care a curmat pacea, ci a unui nou conflict, cu care realitatea ne confruntă în Orientul Mijlociu, iar semnele unei minime speranțe în direcția ameliorării acestui conflict, nu se întrevăd. Dimpotrivă! Ne îndreptăm către ceea ce pare o normalizare a conflictului și o integrare a acestuia în cotidian.
Trăim vremuri în care devine din ce în ce mai evident că mecanica teleologică a evoluției umanității nu mai este suficientă, drept care, apărarea intereselor vitale depinde în primul rând de redefinirea lor, iar omenirea se vede nevoită să reconfigureze acea modalitate unică de a ne conecta interesele atât de strâns, încât războiul să devină practic imposibil.
Într-o lume în care totul este exacerbat de dispozitivele și de platformele digitale care răsplătesc senzaționalul și disprețuiesc dezbaterea reală, procesul elaborării unei strategii proporționate pe măsura provocărilor va necesita un efort angajat de mai multe minți, de-a lungul a mai mulți ani, probabil.
În Orientul Mijlociu, o zonă despre care se spune că se întrețin permanent două nivele de retorică deasupra apei și șapte sub nivelul apei, poate că arta conducerii înseamnă să plutești, mai degrabă, pe valurile istoriei și nu să le provoci, pentru că pe măsură ce liderilor le sunt mai clare liniile curenților ce se dezvoltă sub valuri, cu atât mai bine reușesc să ajusteze arcul probabilităților, care, uneori, ar putea însemna, pur și simplu, ca un conflict dezamorsat să ofere ambelor părți libertatea de a-și căuta avantajele în altă parte.
Istoria cunoaște tratate de pace care și-au dovedit, în timp, funcționalitatea, cu toate că termenii acestor tratate au fost, mai degrabă, fermi, iar părțile care ar fi trebuit să dezvolte percepții pașnice, nu au pierdut, în mod necesar, din vedere, un anumit unghi al rivalității. În astfel de momente, a fost identificată și adoptată, însă, soluția rațională, ce pare că în planul contemporan, lipsește cu desăvârșire.
Și pentru că tot ne aflăm la acest capitol, poate că se cuvine să amintim aceea că istoria neromanțată ne-a lăsat moștenire câteva repere, relativ la care, a fost o vreme, în care România, a jucat un rol, apreciat ca fiind important, chiar în concertul internațional, asumând, fără cuvinte pretențioase, neapărat, rolul făcătorilor de pace, înțelegând, probabil, că izolarea întro bulă serenă, nu doar că nu ajută, dar poate deveni periculoasă.
Războaiele, fie din proximitate, fie purtate la depărtare, pot deveni și ale noastre, într-un fel sau altul, pentru că, în planul universal, ne place sau nu, oameni și națiuni, suntem legați unii de ceilalți, aproape indisolubil.
𝐒𝐚𝐥𝐚𝐦! 𝐒𝐡𝐚𝐥𝐨𝐦! 𝐏𝐚𝐜𝐞!
Dincolo de prezența moralității sau, dimpotrivă, de lipsa acesteia, dincolo de, aparent, ultima scânteie de umanitate sau, dimpotrivă, dezumanizare, dincolo de „drepturile” istorice ale fiecăreia dintre părți sau invocarea injustă a acestora, dincolo de „privilegiile” privite în ‘lumina’ dreptului internațional actual și în accepțiunea Organizației Națiunilor Unite sau o anumită incapacitate de a se acționa într-un fel în care două popoare, să poată conviețui în bune auspicii, poate că ironia cea mai tristă este aceea că atrocitățile la care asistăm în aceste zile, cu groază și neputință, au loc într-o zonă a lumii în care cultura face ca cetățenii arabi și evrei, deopotrivă, să își dea „binețe” cu apelativul PACE ȚIE!
Apusul și Răsăritul
Se spune că în cele mai vechi timpuri, Apusul și Răsăritul nu știau unul de celălalt. Aceste două părți de lume își duceau veacul, fiecare, în felul ei, evoluând independent. În negura timpului, însă, relațiile dintre oameni și, implicit, dintre națiuni, au devenit din ce în ce mai complexe, iar statele lumii au devenit mult mai unite în interdependențele lor.
În procesul amplu de redefinire a relațiilor, în această relativ nouă dimensiune multipolară, în 2012, președintele Xi Jinping i-a propus președintelui Obama să identifice împreună „o formă nouă de relații între marile puteri”, în care China și SUA își vor respecta reciproc interesele fundamentale.
Arc peste timp, 11 ani mai târziu, în marja întâlnirii de la San Francisco, același președinte chinez se întâlnește cu al treilea președinte american, subliniind necesitatea respectului reciproc, a coexistenței pașnice, a menținerii comunicării și a prevenirii conflictelor.
Lumea nouă salută această întâlnire și concluziile care s-au degajat, în această fază a discuțiilor, de natură să întrețină speranța într-o mai mare normalizare a relațiilor dintre cele două țări, într-o juxtapunere armonioasă din perspectiva intereselor externe extinse.
