„Statul modern” nu există să ne protejeze drepturile, ci să ne facă bine, sau să ne facă mai buni – în orice caz, ca să ne facă ceva, sau să ne determine să facem ceva” – C.S. Lewis.
La acest gen de „modernitate” mă gândeam, când a trebuit să constat că televiziunile prezintă cu o frecvență teribilă, candidatura la prezidențiale a unei foste „prompteriste”, și asta, tocmai de la Pro TV(!) – doamna Elena Lasconi.
Oare ce îi face pe acești oameni, care nu excelează prin nimic față de noi, mediocrii „muritori de rând”, să fie atrași în „a conduce” biata nostră țară?
Mi se pare o teribilă nerușinare să fim reprezentați de oameni care nu reprezintă absolut nimic în România și în lume. Avem în istorie oameni celebri, la care facem de multe ori trimitere. Brătienii, domnitorii, politicienii interbelici, care, cu toate păcatele lor erau, totuși niște personalități, nu niște jalnice personaje, precum cei care își doresc cu ardoare „să conducă” România astăzi.
Penelistul Silviu Mânăstire, fost jurnalist și moderator de talk-show, el însuși, cu suficient succes, o întreabă, aparent retoric, pe Elena Lasconi dacă a lucrat pentru fostul șef al SRI, Radu Timofte, în perioada 2001-2002.
„Draga Elena, tu aplici metoda Băsescu, a cărui copie palidă încerci să devii – securistul care țipă după alții ca sunt securiști.
Elena, de multe zile refuzi să răspunzi presei la o întrebare simplă: ai lucrat pentru Radu Timofte, directorul SRI, în perioada 2001-2002? Da sau nu? E simplu.
Evident ca toată presa progresistă care îți face o campanie de imagine deșănțată nu te întreabă așa ceva, de frică ca, nu cumva dintr-o întâmplare, chiar să apară dovezile clare ale colaborării tale cu Timofte.
Elena, eu știu ca tu ești tipul de persoană superficială, azi zici una, mâine alta, azi ești conservatoare și bați mătănii pe la…mânăstiri, a doua zi petreci cu curcubeul în suflet, ba votezi pentru familie, ba ești pentru parteneriatul civil și deschizi usereul pentru toate tipurile de litere ale identității progresiste.
Un produs prefabricat, poleit superficial pe un ecran de telefon, o imagine gonflată artificial de o singură certitudine: histrionismul tău funciar.
Te iubești mult, Elena, sunt convins ca vorbești mult cu tine în oglindă, nu uita însă ca oamenii pot vedea dincolo de machiaj, zâmbete largi și pretinsă grijă față de nevoile lor. Tu confunzi viața reală cu studioul pro de produs emoții la comanda sau cu prompterul de lacrimi artificiale obținute din picături de ochi.
Minciuna, ipocrizia si poleiala se trădează singure, întotdeauna. E doar o chestiune de moment până cad măștile”.
„Eu şi domnul Ciucă suntem doi oameni de bună credinţă. Am mai multă experienţă politică, mai multă experienţă să lucrez cu oamenii politici, cu consultanţii. Îmi place să cred că şi eu şi domnul Ciucă continuăm să avem filtru propriu, al nostru, când facem anumite atacuri, când luăm anumite decizii. Cred că e foarte important să ne conservăm onestitatea”, a spus recent dl. Ciolacu la Gândul.ro.
Întrebat dacă ar putea spune că este prieten cu Nicolae Ciucă, acesta infirmă prietenia. „Nu. Nu avem prietenie. Suntem doi oameni care ne respectăm. Am avut încredere unul în altul”, a răspuns premierul.
Ciolacu a menţionat că „a avut şi dezamăgiri” din partea lui Ciucă.
Inventarea de jalnice alocuțiuni, ce ar trebui să impresioneze pe orice iubitor de telenovele, premierul
României este pus în situația umulitoare de a face mărturisiri înduioșătoare, dacă nu ar fi la limita ridicolului. Cum, anume, s-a sacrificat, el, pe altarul familiei și a muncit pe rupte în mediul privat, neglijându-și astfel studiile…
Ce chin, pe dl. Marcel Ciolacu să răspundă atunci când este întrebat despre neconcordanțele din CV-ul său, la capitolul „Educație și formare”. Premierul a postat de-a lungul carierei sale de politician mai multe variante ale vieții sale de student și doctorand, modificând din mers anul în care și-ar fi obținut licența… Și totuși, le suportă cu stoicism, demn de (orice) cauză, care pare fi mult mai bună decât alegerea sa de a fi politician…
Nu am scris cărți, nu am plagiat. Chiar sunt un om normal. Mi-am pus familia înaintea deciziilor de a termina facultatea. Am muncit imediat după ce am terminat liceul. Tatăl meu m-a dat afară din casă. Taică-meu a zis „Mă, dacă nu ești în stare să intri la facultate, du-te la muncă mă!”. Pe urmă m-am dus în armată. Erau alte vremuri. Ăsta este adevărul. Mi-am făcut o familie, am muncit. Am muncit în mediul privat. Nu mi-e rușine față de absolut nimeni”, a spus Ciolacu, evident enervat de insistența reporterilor.
De unde vine dorința asta, a lor, de a se urca pe capetele oamenilor, până în vârfurile conducerii politice?
Oamenii aceștia, în afară de veșnica dorință de îmbogățire, prezentă la 90 % dintre ei, ajung din nimic, să și impună părerile (fiindcă au doar păreri!), prin forța legilor pe care tot ei le dau. Se impun doar prin forța legii, fiindcă alte calități demonstrate până ajung în politică, nu prea au. Apoi apelează la coerciție și se folosesc de presă, cheltuind sume imense, pentru a-și justifica acțiunile.
C.S. Lewis observa acest aspect încă din 1958, când scria că „Statul modern” nu există să ne protejeze drepturile, ci să ne facă bine, sau să ne facă mai buni – în orice caz, ca să ne facă ceva, sau să ne determine să facem ceva”.
Marele filosof Blaise Pascal, în celebrele sale „Cugetări”, scrise la 1670, pare să fi fost interesat de acest subiect delicat, tot mai evitat de lămurit de către actualii șefi politici, niște nulități agramate, care plătesc bani buni, ca să ne intre în case și în viață, în fiecare zi a trecerii noastre pe pământ.
„Când, din întâmplare am început să iau seama la diferitele frământări ale oamenilor – scrie acesta -, la pericolele și ostenelile cărora trebuie să le facă față la Curte, sau în război, care stârnesc atâtea patimi, lovituri îndrăznețe și de atâtea ori necurate, am constatat că toată nenorocirea li se trage numai din faptul că nu știu să stea liniștiți într-o cameră. Dacă unui om, având din ce să trăiască, i-ar făcea plăcere să stea la casa lui, nu și-ar mai părăsi-o ca să pornească pe mare, sau la asediul vreunei fortărețe. Nu s-ar plăti atât de mult pentru o funcție în armată dacă n-am găsi de nesuportat să nu ne mișcăm din oraș, după cum conversațiile și distracția jocului nu au căutare decât pentru că nu ne face plăcere să stăm acasă”.
De fapt, despre asta este vorba. Despre bunul simț de a te privi critic în oglindă și de a rămâne în casă.
Sau, mai bine zis, despre lipsa lui…
