Atunci când se iese din zona confruntărilor de idei, se alunecă, abrupt, către beligeranță.
Forța argumentului este anulată și înlocuită de argumentul forței.
Beligeranța, jus ad bellum, cum este cunoscută în dreptul internațional, provoacă un răspuns simetric sau, de multe ori, asimetric, o forță superioară – generându-se, astfel, un efect de bumerang, ceea ce conduce, invariabil, la o spirală a forței brute.
Războiul, ca mijloc, instrument, a fost uzitat, în mod constant de-a lungul istoriei, putând afirma, astfel, că: “este la fel de vechi ca și istoria”.
La o analiză riguroasă, însă, nu avem cum să nu constatăm faptul că acesta, în realitate, nu a rezolvat nimic, ba dimpotrivă – fiecare război a creat daune colaterale și noi inamici – plantând germenii unor noi conflicte.
Pentru aceste motive și ca urmare a evoluţiei dreptului internaţional, jus ad bellum – dreptul de a recurge la război al statelor ‒ este scos, în prezent, în afara legii, fără a periclita întrucâtva dreptul legitim la autoapărare individuală sau colectivă al statelor, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui alt stat. Utilizarea forţei armate reprezentând excepţia de la principiul interzicerii utilizării forţei sau ameninţării cu forţa armată (art. 51 din Carta ONU).
În anul 1928, la Paris se semnează Pactul Kellogg-Briand, tratat multilateral, semnat, până în cele din urmă, de 62 de țări, prin care se condamnă recurgerea la război pentru soluţionarea controverselor internaţionale, stipulându-se renunţarea la război ca instrument al politicii naţionale a statelor în relaţiile dintre ele, precum şi soluţionarea tuturor disputelor şi conflictelor prin mijloace paşnice, indiferent de natura şi de originea acestora.
Așadar, Pactul Kellogg-Briand, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept, prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, au fost scoase în afara legii, bază legală ce a reprezentat un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional, concretizate prin adoptarea, în anul 1945, a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).
Citez articolul 2, paragraful 4 din această Cartă: “Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.”
In acelasi sens a se vedea si Pactul Saavedra-Lamas (Tratatul de neagresiune şi de conciliere) semnat la 10 octombrie 1933, la Rio de Janeiro, de către majoritatea statelor latinoamericane şi de către Statele Unite ale Americii, document regional complementar Pactului Kellogg-Briand.
Prin urmare, în prezent, dreptul internațional este guvernat de norme juridice care consacră Pacea – jus contra bellum – ca principiu fundamental. În consecință utilizarea războiului, ca mijloc de soluţionare a diferendelor dintre state, reprezintă o violare a normelor de drept international, fiind interzis – în acest sens a se vedea și Rezoluţia nr. 2.625 (XXV)/1970, adoptată de Adunarea Generală a ONU. Recunoaşterea principiului interzicerii folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa, ca principiu de drept internaţional cutumiar, cu caracter normativ de jus cogens (caracter imperativ care nu permite nici o derogare) a fost reiterată inclusiv de Curtea Internaţională de Justiţie.
Principiul interzicerii folosirii forţei şi a ameniţării cu forţa în relaţiile dintre state se regăseste, atât în alte documente ale Adunării Generale a ONU, cum ar fi Rezoluţia nr. 3.314 (XXIX)/1974 privind definirea agresiunii și Rezoluţia nr. 31/9 din 1976 privind încheierea unui tratat multilateral privind interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale, cât şi în tratate internaţionale – cu titlu de exemplu Carta de la Paris pentru o nouă Europă (adoptata in data de 21 noiembrie 1990), Cartă ce și-a propus, printre altele, o punere în operă a principiilor evocate în Actul final de la Helsinki (1 august 1975).
Un moment important pentru consacrarea dreptului la pace a fost în data de 12 noiembrie 1984, odată cu adoptarea Declaraţiei nr. 17 a Adunării Generale a ONU, în care se proclama că, citez: „popoarele au dreptul la pace, iar statele au obligaţia de a le garanta acest drept”. De asemenea, în anul 1978, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat “Declaraţia asupra pregătirii omenirii să trăiască în pace” prin care se evoca educarea oamenilor în spiritul solidarităţii umane, al păcii, al respectului reciproc şi al toleranţei, dar şi încetarea cursei înarmărilor.
În același sens am găsit interesantă poziția Sfântului Scaun, prin vocea observatorului sau permannet la sediul ONU din Geneva, de la acel moment, Monseniorul Silvano Maria Tomasi, în marja celei de-a 23-a sesiune a Consiliului Drepturilor Omului din Iunie 2013, în cadrul sesiunii de lucru “Dreptul la pace”, citez:
„Pacea este esenţială pentru existenţa tuturor celorlalte drepturi. Pacea şi securitatea unora nu poate fi garantată fără pacea şi securitatea tuturor celorlalţi. Distrugându-l pe celelălat, se distruge umanitatea însăşi.”
De analizat este și definiția pe care Monseniorul Silvano Maria Tomasi, cu acea ocazie, a dat-o razboiului, citez: „un faliment al omului şi al umanităţii”, „iluzie că se poate apăra sau construi o societate sănătoasă sau mai bună provocând altora suferinţe de nedescris.”
Dar si, citez: “Doar valorile păcii, chiar dacă sunt mai puţin spectaculoase, mai răbdătoare, mai respectoase pentru celălalt şi mai modeste, pot să construiască o societate cu adevărat umană.” Am încheiat citatul.
Astăzi, structurile de putere statale, regionale și globale par a îmbrățișa din ce în ce mai activ paradigma beligerantei, speculând si nu de putine ori forțând, noțiuni ca apărarea preventivă şi preemptivă, printr-o interpretare excesivă a dreptului la autoapărare, în baza cărora unele state şi-au motivat operaţiile militare desfăşurate. În aceeasi categorie regăsim și extinderea, deja pe scară mare, a războiului hibrid.
Este adevărat, realitatea zilelor noastre este marcată de faptul că: “Atunci când se întâlnește cu interesul strategic, soarta regulii de drept depinde de puterea celui care este titularul interesului, iar raportul de drept se consumă în funcție de raportul de putere” – așa cum evoca domnul profesor Adrian Severin într-un interviu, cu un an în urmă.
Personal, nu împărtășesc teza conform căreia: “Prevalența forței dreptului asupra dreptului forței este doar o dorință imposibil de atins.”
Într-adevăr, într-o lume polarizată, prevalența dreptului în fața dreptului forței nu poate fi posibilă, legea, normele de drept internațional sunt supuse în mod evident factorului discreționar de putere.
În raport cu nivelul de civilizație pe care pretindem, însă, în acest secol 21, mileniul 3, că l-am atins, noi, statele moderne – prin civilizație înțelegând aici respectul față de lege, respectul față de oameni, față de viața și proprietățile acestora – propun a ne reaminti faptul că acțiunea politică, militară, normele naționale și internaționale sunt, ar trebui să fie, o transpunere în realitate a voinței populare, a voinței popoarelor. În aceste condiții, nu credeți că ar fi util să dăm valoare puterii acestei voințe și să ne întoarcem la Oameni, întrebându-i sincer, clar și transparent, chiar și, sau mai ales, pe cei aflați în zonele active de conflict:
Vă doriți războiul?
Vă doriți să plecați la luptă, pe front și nu ca o întrebare generica, ci acum, astăzi?
Acest exercițiu nu înseamnă nicidecum că renunțăm la dreptul de a lupta într-o situație de autoapărare, ci înseamnă evoluție, evoluție pe care pretindem că am dobândit-o, în ultimele mii de ani.
Orice acțiune militară, inclusiv cele preventive și preemptive, trebuie să se exercite, în termeni reali, sub autoritatea normelor de drept internațional, conform Convențiilor Tratatelor, Pactelor și Acordurilor internaționale, în materie și a Organismelor internaționale abilitate.
Războiul, confruntarea armată nu reprezintă o soluție reală.
Soluția este ieșirea din paradigma forței, a beligerantei și îmbrățișarea, de către comunitatea internațională a dialogului, a diplomației și, deci, promovarea unor politici orientate spre soluții de rezolvare a provocărilor de securitate în mod pașnic.
Pentru ca vocea Diplomației să se poată face auzită, în mod necesar, zgomotul asurzitor al armelor trebuie să înceteze!
Parcă mai mult ca oricând, astăzi, este imperios necesar să ne îndreptăm toată energia și resursele spre a construi, edifica o Eră a Păcii.
În preambulul Constituției UNESCO se precizează că, citez: “din moment ce războaiele încep în mințile oamenilor, tot în mințile oamenilor trebuie să se contureze şi apărarea păcii“, fapt ce demonstrează că dreptul la pace nu poate fi prevăzut în mod singular, el putând fi garantat doar prin acţiunea întregii comunităţi internaţionale.
O astfel de acțiune, nu este o utopie, ci o posibilitate, a cărei împlinire, însă, depinde, astăzi, de noi, popoarele ce formam comunitatea internațională!
Să nu uităm scopurile și principiile, spiritul Cartei Organizației Națiunilor Unite adoptată în anul 1945 – “izbăvirea generaţiilor viitoare de flagelul războiului”, iar dacă ajungem la concluzia că, în prezent, reglementările internaționale dar și organismele internaționale, în sine, ce au atribuții de a veghea la punerea în aplicare a acestor reglementări, nu ne mai sunt suficiente, nouă, comunității internaționale și/sau și-au pierdut eficiența, în raport cu provocările timpului prezent, pentru a preîntâmpina sau opri conflictele armate, atunci, revenind la valorile morale și spirituale fundamentale ale Omenirii, ar trebui să îndrăznim să le reformăm, (printre altele în sensul trecerii de la protecţia legală a păcii, la implementarea obligaţiei de menţinere a păcii), pentru a atinge, astfel, dezideratul dintotdeauna al Omenirii: O Eră a Pacii, Unității, Armoniei și Prosperității.
Închei prin a-l parafraza pe Mahatma Gandhi:
“Nu există un drum spre pace. Pacea este drumul!”
