În ultima perioadă, mica noastră comunitate a fost frământată spiritual de două dezbateri pe teme religioase. De fapt, legate de biserică, dar oamenii le confundă mereu. Așa cum au senzația că a fi dogmatic e egal cu a fi credincios, iar a urma ritualurile și rânduielile diverselor culte înseamnă să-l servești pe Dumnezeu.
Prima a fost suscitată de ieșirile ”teologice”, mai apropiate de medievalism decât de secolul 21, ale unui extrem de înalt ierarh ortodox de la malul mării. Pe care șefii se tot prefac că-l dezavuează, dar între timp l-au trimis la plimbare pe purtătorul de cuvânt BOR care-l deranja. A doua a urmat canonizării unor decedați cetățeni ai țării, printre care și legionari sau ”simpli” simpatizanți ai acestora. Pentru că, se știe, ca să apari în calendarul cu cruci roșii e suficient să fii sfânt între 10 și 16, nu neapărat zilnic, ci e suficient marțea, joia și din două în două duminici. Sau după primii 40 de ani de viață în care ți s-a părut acceptabil să dispară oameni de pe fața pământului doar pentru că s-au născut în altă religie.
Ca de obicei la noi, taberele pro și contra s-au radicalizat instantaneu, poziționările au fost cât se poate de agresive, majoritatea fără argumente, oscilând între generalizări disprețuitoare la adresa celor mulți, care nu au un cuvânt de spus legat de mentalitățile sau deciziile preoților, și acuzațiile de ”atacare a fundamentelor morale strămoșești ale poporului de oculta mondială globalistă”.
Nu e în intenția mea să le dezbat aici. Ci să vorbesc puțin despre cum eu cred, agnostic fiind, că tot acest antagonism visceral între unii atei și unii credincioși e născut din faptul că majoritatea ambelor categorii nu înțelege la modul real că religia, orice religie, e o filosofie de viață. Ale cărei idei, simboluri, povești/pilde, odată asimilate, ar trebui să facă din existența cuiva un proces de evoluție continuă, la capătul căruia așteaptă cea mai bună versiune a sa. O viziune asupra universului care nu se impune altora, dar nici nu se disprețuiește alegerea ei, nu se ridică la statutul de singura valabilă, dar nici nu se batjocoresc manifestările ei de către cei care nu suferă din cauza lor.
Acestea fiind spuse, cred că în primul rând purtătorii de mesaj ai comunității religioase greșesc atunci când vor ridicarea acestei concepii de viață la rangul de adevăr absolut nu doar pentru cei care simt că răspunde nevoilor lor, ci și pentru ceilalți, care nu au nevoie de ea pentru a fi buni ca ființe umane. Sau care, pur și simplu, nu au ajuns la maturitatea psihică necesară pentru a ști dacă li se potrivește. Afurisirea automată a oricui adoptă o altă formă a setului de valori umane a dus la radicalizarea celor care, mai ales în societăți precum cea românească, se văd puși la stâlpul infamiei pentru că încearcă să descopere alte deslușiri ale necunoscutului.
În același timp, unele dintre modurile prin care biserica încearcă (și reușește) să impună această filosofie sunt, în umila mea părere, anormale.
Un prieten mi-a arătat amuzat o diplomă primită acum vreo 10 ani. Deci nu acum 100 sau în timpul lui Ștefan cel Mare și neapărat Sfânt. Pe bucata de hârtie trona impunător antetul Ministerului Educației din România. Deci, chestie serioasă, importantă, emanație a unui stat modern din secolul 21! Era recunoașterea faptului că elevul de atunci din clasa a 4-a luase premiul I la concursul… Religia din sufletul copilului!
Sincer, eu n-am fost deloc amuzat. Ci mi s-a părut definitoriu pentru nivelul de (i)maturitate civilizațională al societății noastre. Un adult are, teoretic, capacitatea de a decide în ce să creadă, ce ansamblu de norme servește atingerii propriilor obiective: fie că e acela de a evolua ca om, sau de a tenta să descopere răspunsuri la întrebări existențiale, de a-i proteja pe ceilalți sau de a desluși câteva din misterele acestui univers, de a trece peste propriile nesiguranțe și frici, fie că e, pur și simplu, pentru a nu se mai simți singur și pierdut. Covârșitoarea lor majoritate nu face, însă, această alegere atunci când are uneltele psihice și emoționale cu care s-o cântărească bine înainte. Ci cresc deja dogmatizați din copilărie. De un angrenaj părinți-școală-biserică-politică-massmedia care nu le dă alternativă. Și nici libertatea reală de a respinge asimilarea unui model de organizare spirituală (și nu numai) cu care ei, poate, maturi fiind, nu ar rezona.
Când, în mod normal, ar trebui ca, în perioada de asimilare, să afle cât mai multe despre sistemele de gândire din istoria omenirii, despre modul în care au fost acestea adoptate și aplicate și efectele lor asupra comunităților respective. Să înțeleagă că valorile există în afara unor table cu porunci întocmite de unii sau alții, cu sau fără binecuvântare divină. Și că a nu face rău altei ființe, cu bună știință, cu intenție sau din neatenție/indiferență, ar trebui să fie cea mai importantă dintre ele, indiferent de numele zeului la care te închini. Sau de absența vreunuia în viața ta. Și nu are nicio legătură cu ritualuri, dogme, temple, tradiții. Și abia atunci să aleagă una, sau niciuna, dintre formele în care sunt ”ambalate” aceste sisteme. Altfel, în marea majoritatea cazurilor, ambalajul e preluat pentru că i-a fost impusă, fără ca fondul ei să fie asimilat.
Și am și un argument. Religia creștină (deci și cea ortodoxă) ar trebui să fie, în primul rând, o filosofie a binelui, a iubirii, a responsabilității pentru ceilalți, a grijii față de ei, a egalității, a înțelegerii, a altruismului. Vi se pare vouă că societatea românească, atât de mândră că e în proporție de peste 90% credincioasă, e (sau a fost vreodată) guvernată de valorile de mai sus?
