Pentru prima oară în istorie, Jocurile Olimpice au produs infinit mai multe valuri prin ceremonia artistică de deschidere decît prin competițiile în sine. Creștinii din întreaga lume au reacționat vehement, cu Vaticanul în frunte, au reacționat cu indignare pînă și islamicii, iar tentativa organizatorilor de a drege busuiocul prin referirea la perioada pre-creștină, cînd s-au născut J.O., nu a avut succes. Pe undeva firesc, dacă ne gîndim că religia creștină a avut un rol covîrșitor în re-crearea J.O., în secolul 19.
Povestea e interesantă și merită spusă, pe scurt
J.O. moderne nu s-au născut nici din dorința de a omagia antichitatea, asta apropo de scuza cu ”Festinul zeilor”, nici de a face bani atrăgînd publicul pe stadioane ori de a stimula profesionismul în sport.
Baronul francez Pierre de Coubertin, cel care a relansat J.O. în 1896, a avut alte două principii în cap, care l-au animat în lupta sa.
Vorbim de încredințarea că sportul ar putea face bărbații mai puternici, mai dîrzi, mai apți pentru război, într-un secol în care războaiele erau la ordinea zilei. Cum Franța avusese parte de cîteva eșecuri militare majore, Coubertin a considerat că țării i-ar prinde bine bărbați mai bine căliți, o chestiune de siguranță națională, am spune azi.
„Coubertin își dorea o armată puternică, demnă de respect intern și extern și capabilă să se asigure că nu va mai exista alt 1870 (înfrîngerea în războiul franco-prusac n.n.)”, scria John McAloon, autor al unei cărți despre viața baronului, în 1981.
Pe de altă parte, aristocratul Coubertin, absolvent de școală iezuită, se număra printre cei care observaseră că Biserica se confrunta la nivel european cu serioase probleme în secolul 19, care o făceau să piardă adepți. Europa epocii lui Coubertin trecea printr-o transformare rapidă a gîndirii filozofice și religioase. Secularismul și un fel de pozitivism științific îl înlocuiau rapid pe Dumnezeul creștin al culturii tradiționale europene, nota pe acest subiect The Sport journal, acum cîțiva ani.
La slujbele din biserici majoritatea enoriașilor erau femei, iar bărbații începuseră să asocieze credința cu slăbiciunea femeiască, evitînd prezența în lăcașele de cult.
A fost momentul, pe la jumătatea secolului, să apară, mai întîi în Anglia, apoi în multe alte regiuni, o mișcare religioasă aparte și cu un nume care ar suna azi destul de bizar: creștinismul muscular. O mișcare marcată de o credință puternică în datoria patriotică, disciplină, sacrificiu de sine, masculinitate și frumusețea morală și fizică a atletismului. Această mișcare a căpătat popularitate în perioada victoriană, fiind văzută ca o metodă de formare a caracterului elevilor din școlile publice engleze.
Ideologia creștinismului muscular a contribuit major la dezvoltarea J.O., Pierre de Coubertin fiind foarte influențat de ea.
În Memoriile sale olimpice, Coubertin afirmă că sportul era „o religie cu biserica, dogmele, slujirea sa, dar mai presus de toate un sentiment religios”.
Cu doi ani înainte de moartea sa, într-o adresă radio din 1935, Coubertin a spus: „Prima caracteristică esențială a olimpismului antic și a celui modern, deopotrivă, este aceea de a fi o religie. De aceea cred că am avut dreptate să recreez încă de la început, în jurul olimpismului reînnoit, un sentiment religios, transformat și extins de internaționalismul și democrația care caracterizează epoca actuală, dar care rămîne același cu cel care i-a condus pe tinerii greci, în ambiția ca mușchii lor să triumfe la picioarele altarelor lui Zeus”.
Coubertin a simțit vidul spiritual lăsat de îndepărtarea divinului. Astfel, tinerilor lumii le-a oferit olimpismul ca religie.
„Olimpismul ca religie, un apel serios de a adopta cu devotament deplin principiile sale umaniste impregnate de filozofia greacă și de credință creștină, mai presus de orice fel de absolutism dogmatic împotriva altor credințe și condiții sociale. Olimpismul în slujba păcii, democraţiei şi internaţionalismului, şi a transformării morale a omului, dîndu-i un caracter demn, regenerîndu-l prin realizarea echilibrului între trup şi minte, prin atletism în sensul său olimpic”, remarca acum cîțiva ani Nikolaus Nissiotis, un specialist în viața și munca lui Coubertin.
Respectînd diferențele dintre diferitele credințe, tinerii ar putea „restaura religia într-o dimensiune realistă”, dimensiunea atletismului competitiv la nivel internațional, mai credea baronul francez.
Pozițiile sale publice au ajuns la un moment dat să ridice întrebarea dacă nu cumva baronul visa să creeze prin J.O. pur și simplu o altă religie, mai ales că era epoca în care se tot nășteau culte noi, neoprotestante.
„Terminologia folosită de baron a dus la confuzie în cadrul comunității olimpice, precum și la suspiciuni din partea organizațiilor religioase din exterior. Cu toate acestea, pare cel mai probabil că, în idealismul său, Coubertin nu a încercat să instituie olimpismul ca religie în sensul tradițional, ci să îi insufle un sens religios și să ceară un angajament religios față de această filosofie a educației morale, a păcii internaționale, a frumuseții artistice și a efortului fizic”, consemna același Sport Journal.
Pînă și motto-ul olimpic „Citius, Altius, Fortius” („Mai iute, mai sus, mai puternic”) a fost preluat de Coubertin de la prietenul său Henri Didon, un preot dominican pasionat de atletism.
În concluzie, ideea artificial indusă zilele trecute în tot felul de comentarii că era firesc ca ceremonia de deschidere să celebreze păgînismul e falsă. Olimpiada modernă își are rădăcinile la fel de solid ancorate și în politeistmul antic grec, și în creștinism, mult mai mult, însă, în cel din urmă, parodiat absolut gratuit în spectacol.
Dincolo de valurile de protest absolut justificate stîrnite de ceremonia de deschidere, nu ne rămîne decît să așteptăm și ceremonia de închidere, peste cîteva zile, cu speranța că scandalul batjocoririi creștinismului nu va fi și mai puternic alimentat, jertfă pe altarul progresismului modern.
Cu un așa zis mesaje de „incluziune” J.O. de la Paris nu au reușit decît să dezbine, să ațîțe și să producă suficient scandal încît să pună în umbră exact eroul principal, adică sportul.
