În urmă cu doar câteva luni, generalul Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major al Apărării din România, făcea vâlvă cu avertismentul că Armata României nu are legile necesare pentru a pregăti populația să facă față în cazul extinderii războiului din Ucraina și nici pentru a acționa proporțional cu pericolele militare existente.
Pe cale de consecință, la începutul acestei luni, Ministerul Apărării a pus în transparență decizională proiectul noii Legi a Apărării naționale a României.
Cineva ar putea să se întrebe de ce acum și ce aduce nou acest proiect de lege față de Legea Apărării naționale a României, aflată în vigoare din 1 iulie 1994?
Cea mai mare vâlvă a făcut articolul 4, alineatele 3 și 4 din proiectul de lege, care stipulează că: „în cazul în care se impune intervenția unor trupe sau a unor capabilități non-militare pentru contracararea amenințărilor hibride, fie pe teritoriul statului român, fie în afara țării, Parlamentul este cel care aprobă angajarea lor, la propunerea Președintelui Romaniei”, respectiv „Președintele României poate dispune, la propunerea Primului-ministru, măsurile necesare pentru protejarea cetățenilor români aflați în pericol în afara teritoriului național”.
În plus, la articolul 12, alineatul 2, litera c, se menționează că „forțele destinate apărării execută misiuni, pe teritoriul statului român sau în afara acestuia, pentru participarea la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii”.
De unde vâlva? Pentru că toată lumea se gândește că România se pregătește de război în afara granițelor țării, ochii fiind îndreptați spre Ucraina (vezi declarația lui Emmanuel Macron că NATO ar putea trimite soldați făcând deja înconjurul lumii) sau spre Republica Moldova (unde aceste articole din proiectul de lege au fost preluate de propagandiștii pro-ruși pentru a speria populația că România va invada militar Republica Moldova).
Care este însă, în realitate, noutatea adusă de proiectul de lege în acest sens? Putem afla, dacă ne uităm la prevederile Legii apărării naționale aflate în vigoare, unde se stipulează, la articolul 5, că: „în interesul securității colective și potrivit obligațiilor asumate de România prin tratate internaționale, la solicitarea Președintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare participarea cu efective si tehnică militară la constituirea fortelor internationale destinate mentinerii pacii sau in scopuri umanitare”.
Observăm că proiectul de lege introduce, la articolul 12, participarea la acțiuni militare în afara țării pentru restabilirea păcii, ceea ce ne poate duce cu gândul la faptul că Statul Major al Apărării din România își dorește o lege care să permită Armatei Române să intervină în Ucraina „pentru restabilirea păcii”, dacă, de exemplu, Macron sau alt lider NATO o cere? Sau să intervină, conform articolului 4, în Republica Moldova dacă Maia Sandu, care este unul dintre cetățenii români aflați în afara granițelor țării, va cere Prim-ministrului României acest lucru, invocând protejarea celor peste un milion de moldoveni cu cetățenie română? În cel de-al doilea caz invocat, ce este interesant în noul proiect de lege este faptul că acest lucru se poate face, fără consultarea Parlamentului, adică decizia se află la cheremul a doi oameni, cel care solicită (Prim-ministrul) și cel care aprobă (Președintele)!
Și atunci întrebarea care se pune este: avem nevoie de o lege prin care doar doi oameni să poată decide dacă vor sau nu să bage România într-un război? Ca să nu mai spunem că nici amenințările hibride care ar putea necesita prezența Armatei Române în afara granițelor țării nu sunt definite în proiectul de Lege al Apărării naționale!
