Sistemul de învățământ românesc – de la populism și politizare la leadership adaptiv pentru sec XXI

Eseu publicat în volumul: Caiet Documentar “Calitatea Vieții”Caiet Documentar “Calitatea Vieții”, Editura Club România , Sep 13, 2020

Atunci când te angajezi într-o discuţie despre sistemul de învățământ din România nu ştii dacă 24 de ore sunt suficiente pentru a sublinia toate problemele cu care se confruntă. Educaţia în România a trecut prin multiple schimbări. Însă nu de schimbări şi de “reformită” avem nevoie, ci de diagnosticare și transformare. O nouă paradigmă în educaţie. Cum putem construi un astfel de proiect într-o lume în care patronează incertitudinea? Pentru a transforma întreg sistemul educaţional şi a-l conecta la realităţile secolului XXI este nevoie de minim 25-30 de ani cu scopul de a realiza o analiză riguroasă a efectelor în societate.

Pandemia de Covid-19 și alte ameninţări asimetrice, dinamica alertă a dezvoltării tehnologiei, tensiunile între marile puteri, crizele economice, fluxul de imigranţi sunt provocări de care ar trebui să ţinem cont atunci când vorbim despre configurarea unui proiect educaţional. Se vorbeşte despre răsturnarea priorităţilor în aceste vremuri incerte: focus mai mare pe componenta defensivă, pe securitate şi mai puţin pe elemente soft cum ar fi educaţia, cultura. Cine mai are disponibilitate să se gândească la schimbarea arhitecturii curiculare în condiţiile în care toată planeta se luptă cu un inamic nevăzut și extrem de periculos – covid-19?

Este foarte greu să defineşti actuala realitate a  secolului XXI. Şi apoi să identifici un proiect educaţional cu menirea de a construi cetăţeni pregătiţi pentru viitor. De a le insufla copiilor, de la o vârstă fragedă, un set de valori esenţiale pentru a face performanţă în societatea secolului XXI, a construi societăți reziliente în fața șocurilor disruptive şi apoi de a genera o arhitectură curiculară în jurul acestor valori.

Pentru a opera cu valori şi a le aşeza la baza unui viitor proiect de transformare a sistemului educaţional este nevoie de oameni politici care deja să le fi înrădăcinat în propriul sistem comportamental. 

Abilitatea de a acționa rapid și a ne adapta este crucială și devine mai importantă pe măsură ce tehnologia și forțele perturbatoare amplifică ritmul schimbării. Acest aspect presupune noi modalități de a comunica și a lucra împreună. Marii inovatori nu sunt lupi solitari, ci oameni care lucrează în echipă, a scris Walter Isaacson, biograful lui Steve Jobs, în cartea “The Innovators”. “Computerul şi internetul care figurează printre cele mai importante invenţii ale epocii nu s-au născut într-o debara sau într-un garaj de mâna unui inventator solitar. Majoritatea inovaţiilor din era digitală sunt rod al colaborării”, atrage atenția Isaacson.

Viteza tot mai mare și interdependența din lumea de astăzi au creat niveluri de complexitate care bulversează până și cele mai eficiente instituții ale epocii industriale. Provocările noastre cele mai mari nu le reprezintă inamicul, ci noul mediu bulversant în care operăm și atributele îndelung cizelate ale propriilor organizații, societăți.

Generalul în rezervă al Armatei SUA, Stanley McChrystal, vorbea în cartea „Echipa de Echipe” despre ce înseamnă a fi eficient în lumea de astăzi și vedea acest aspect mai puțin ca o chestiune de optimizare a unui set de variabile cunoscute (și relativ stabile) și mai mult o reacție potrivită la un mediu în continuă schimbare. Iar pentru a face față acestui mediu complex, aflat într-o continuă schimbare, este nevoie de un nou set de valori care să ne permită să renunțăm la vechile obiceiuri, structuri.

Cartea lui Ronald Heifetz, “The practice of adaptive leadership: Tools and Tactics for Changing Your Organization and the World” analizează un set de instrumente pentru a clădi arhitectura societăților reziliente, sustenabile și adaptabile.Astfel, spune Heifetz, „fiecare individ, țară, organizație are în față provocarea de a-și reanaliza concepțiile și know-how-ul moștenit, de a-și fructifica istoria cât mai bine, lăsând în urmă lecțiile care nu-i mai sunt de folos și inovând, nu doar de dragul schimbării, ci pentru a-și conserva valorile și competențele esențiale și cu valoarea cea mai mare.”

„Time present and time past/ Are both perhaps present in time future/ And time future contained in time past./ If all time is eternally present/ All time is unredeemable” – (T.S.Eliot, “Burnt Norton”, 1936). Aceste versuri din poemul scris de T.S.Eliot ne avertizează că ar trebui să privim înainte cât și înapoi, viitorul fiind însuși conținut în matricea trecutului. Iar această acțiune bidirecțională – privire trecut-viitor – este frecvent ilustrată în literatura de specialitate care abordează schimbarea: Fons Trompenaars și Peter Prud’homme vorbesc în cartea „Managing Change Across Corporate Cultures” despre schimbarea culturii ca rezultat al unui management efectiv dintre ceea ce este vechi și  nou, schimbare și continuitate. Iar agentul schimbării este văzut de profesorul Everett M Rogers în cartea „Diffusion of innovations”, drept o figurină cu un picior în vechea lume și un alt picior în noua lume – creator al podului între cele două lumi pe care ceilalți îl pot traversa cu ajutorul lui.

Iată cum capacitatea de adaptare pentru a face față provocărilor și a prospera are nevoie de legătura cu trecutul. Ronald Heifetz spune că însuși conceptul prosperării este preluat din biologia evoluționismului, în cadrul căruia succesul unui organism în adaptarea la mediul lui are trei caracteristici:

1. Menține aspectele ADN-ului care sunt esențiale pentru supraviețuirea speciei
2. Elimină (prin rearanjare și restructurare) elementele de ADN care nu mai corespund nevoilor prezente ale speciei
3. Creează noi aranjamente în ADN care îi conferă speciei capacitatea de a se dezvolta și înflori în moduri noi și de a face față noilor provocari din partea mediului[1]

Capacitatea de adaptare pentru a prospera valorifică trecutul în loc să-l abandoneze. Acest proces poate fi realizat de lideri adaptivi prin ajutorul pe care îl vor oferi pentru a distinge între ceea ce este esențial de păstrat din bagajul trecutului, din arhitectura organizațională veche și ceea ce se poate abandona.

Sistemul de educație gândit drept sistem viu

În secolul al XIX-lea întâlnim prima dezvoltare a unui concept care se va utiliza mai târziu ca “sistem”. Carnot, în studiile sale referitoare la termodinamică în 1824, introduce conceptul de substanță de lucru (working substance). În 1850, R. Clausius generalizează acest concept şi se referă în lucrările sale la corpul de lucru (working body).

Prima definiție a conceptului de sistem aparține biologului Ludwig von Berthalanffy, care, în anul 1945 considera că sistemul este o mulțime de elemente între care există relații sau raporturi neîntâmplătoare care interacționează în vederea realizării unui obiectiv comun, care poate fi o lege a naturii sau un obiectiv stabilit de către om.

Dezvoltări semnificative a conceptului de sistem au fost introduse de N. Wiener şi R. Ashby prin apelarea facilităților matematice. În 1980 J.H. Holland şi G.M. Murray au introdus noțiunea de sistem adaptiv.

Parteneriatul american pentru aptitudinile secolului XXI – un consorțiu format din nouăsprezece state și 33 de parteneri corporatiști – promovează o abordare largă a programei și procesului de învățare și include, pe lângă teme interdisciplinare precum conștientizare globală, alfabetizare financiară, civică, sanitară și ecologică, abilități de învățare precum:

• creativitate și inovație;
• gândire critică și rezolvarea problemelor;
• comunicare și colaborare,
• și aptitudini pentru viață și carieră
• flexibilitate și adaptabilitate;
• inițiativă și autodirecționare;
• abilități sociale și interculturale;
• productivitate și asumare;
• leadership și responsabilitate[2].

Astfel programa și procesul de învățare sunt gândite drept parte a unui sistem viu de educație, sistem care este într-o relație directă cu arhitectura societală complexă și aflată într-o continuă schimbare.

Sir Ken Robinson subliniază în cartea „Școli creative – revoluția de la bază a învățământului” faptul că toate sistemele vii au tendința de a dezvolta noi caracteristici ca răspuns la circumstanțele schimbătoare și că ar putea să dobândească trăsături emergente. Specialistul atrage atenția că în educație există o abundență de trăsături emergente, chiar în acest moment, ce schimbă contextul în care școlile funcționează și culturile din interiorul lor.

OECD estima în data de 13 martie 2020 faptul că peste 421 milioane de copii sunt afectați de închiderea școlilor[3] și milioane de studenți din întreaga lume au întrerupt cursurile din cauza pandemiei de Covid-19. Astfel, pandemia actuală a accelerat procesul de digitalizare (o trăsătură emergentă) a sistemului de învățământ, tehnologiile digitale contribuind la modalitatea de predare și învățare prin generarea unor cursuri online, eTwinning-uri între profesori prin care aceștia comunică, fac schimb de resurse, urmează cursuri de dezvoltare profesională etc.

Dave Price arată în cartea sa “Open: How we’ll Work, Live and Learn in the Future” că disponibilitatea și sofisticarea din ce în ce mai mare a tehnologiei digitale transformă și lumea în care elevii învață și mijloacele prin care învață. Toate aceste tehnologii contribuie la personalizarea procesului educational, facilitează parteneriatele între elevi, profesori și experți din multe alte domenii

Această criză cu care ne confruntăm în prezent poate transforma sistemul de învățământ iar conceptul ‘learning anywhere, anytime’ va căpăta în fiecare zi noi valențe, în special datorită adoptării tehnologiilor 5G. Învățarea ar putea deveni un obicei integrat în rutinele zilnice – un adevărat stil de viață.

Diagnosticarea

Diagnsoticarea reprezintă cea mai importantă aptitudine pentru a exercita leadership-ul adaptiv. Liderii adaptivi trebuie să fie capabili să recunoască forţele care pot crea schimbarea si forţele care împiedică schimbarea.

Ronald Heifetz dedică un capitol întreg procesului diagnosticării în cartea “Leadership adaptiv – de la soluții tehnice la schimbări adaptive”. Heifetz face o analogie între practica leadership-ului și practica medicinei evidențiind două procese esențiale: mai întâi diagnosticarea și apoi acțiunea. Cele două procese se desfășoară în două dimensiuni – prima este a sistemului organizațional sau social în care ne aflăm, a doua este dimensiunea personală.

“Procesul diagnosticării și acțiunii începe cu colectarea datelor și identificarea problemei (Ce-urile), trece apoi printr-o fază de interpretare (De ce-urile) și apoi la posibilele abordări, sub forma unor serii de intervenții asupra organizației, comunității sau societății (Ce urmează de făcut)”

Heifetz spune că pentru a putea dignostica un sistem sau pe noi înșine în timp ce ne aflăm în toiul acțiunii, avem nevoie de capacitatea de a ne distanța, de a ne ridica deasupra evenimentelor aflate în desfășurare. Astfel el folosește analogia balconului aflat deasupra ringului de dans pentru a arăta ce presupune adoptarea perspectivei de ansamblu, distanțată de ceea ce se petrece în realitate: “Dacă rămâneți pe ringul de dans, nu-l vedeți decât pe cei din jur, dansând între ei sau cu dumneavoastră. Absorbit de muzică, puteți gândi ce petrecere minunată! Dar dacă vă urcați pe balcon, s-ar putea să vedeți un tablou cu totul diferit. Privind de sus observați că muzica este prea tare încât dansatorii s-au strâns la celălalt capăt al ringului, că unii preferă muzica alertă, alții pe cea lentă, că sunt câțiva care stau pe margine aproape de ieșire orice s-ar cânta. Dacă va cere cineva ulterior să descrieți cum a decurs petrecerea s-ar putea să îi zugrăviți o imagine de pe balcon foarte diferită de cea de la nivelul ringului de dans. Trecând alternativ de pe balcon pe ringul de dans puteți evalua neîntrerupt ce se petrece în organizație luând din mers măsurile corective. Dacă vă perfecționați această aptitudine puteți ajunge să le faceți pe ambele simultan, să stați cu un ochi pe evenimentele ce se petrec în imediata vecinătate și cu alt ochi pe tabloul tiparelor și dinamicilor de ansamblu.”[4]

Sistemul de învățământ din România – scena balconului

Aminteam în precedentul Caiet Documentar – “Energia. Concepte și instrumente operaționale” faptul că, din cauză că nu a fost o prioritate, sistemul de învățământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme, care îl fac să nu mai fie un factor de progres social și nici un mijloc de afirmare și selecție individuală a valorilor. Aceste probleme structurale sunt, în ordinea importanței lor sociale, următoarele:

1. Subfinanțarea;
2. Absența oricărei planificări a învățământului;
3. Politizarea întregii structuri administrative.

Să le examinăm pe rând.

Subfinanțarea

Modul eronat în care a fost gândită reforma sistemului economic, începând din 1990, a impus amputări ale bugetării tuturor domeniilor economice și sociale. Dintre ele, însă, învățământul și sănătatea au fost cele mai afectate, în comparație cu sistemul de forță al statului (armata, poliția și serviciile de informații), cu justiția și administrația publică.

Subfinanțarea învățământului și cercetării s-a agravat, an de an, până în punctul în care nici măcar o dublare bruscă a procentului din PIB alocat domeniului nu ar aduce nici o îmbunătățire perceptibilă a situației.

La aceasta s-au adăugat două circumstanțe agravante: populismul care a blocat generalizarea taxelor în învățământul universitar și înființarea pe bandă rulantă de instituții de învățământ superior de stat.

Coroborate, toate acestea au generat o scădere dramatică a calității actului de învățământ, a cărei cauză este, în primul rând, scăderea calității materialului uman. De la educatori la profesorii universitari, în sistem nu mai intră, de cel puțin 30 de ani încoace, decât cei realmente pasionați (care sunt foarte puțini) sau prea slabi pentru a-și găsi alt loc de muncă. Mai mult: practic, nici un profesor, de niciun grad, mai tânăr de 45-50 de ani nu poate trăi exclusiv din salariul de profesor. Aceasta produce turbulențe de tot felul, de la corupție la dezinteresul pentru actul didactic.

Subfinanțarea are consecințe dramatice și pe alte planuri. Imposibilitatea de a asigura un cadru material decent pentru activitățile practice – de la cele mai simple, din grădinițe, la laboratoarele de cercetare universitară – face ca învățământul românesc să fie în continuare excesiv teoretic: el furnizează, la toate nivelurile, absolvenți nepregătiți pentru piața muncii. Școlile profesionale și fostele licee industriale au dispărut cu totul, fapt care are consecințe evidente pe piața muncii și, în curând, se va repercuta și asupra economiei și investițiilor: există deja semnale că investitorii străini de calibru au mari probleme în a mai recruta forță de muncă înalt calificată, motiv pentru care unii se reorientează spre alte țări.

Subfinanțarea este dublată, în plan social, de o declasare a profesorului, care, când nu e tratată cu totală indiferență de decidenți, este întreținută iresponsabil de către autoritățile statului. Învățământul, chiar dacă a evoluat mult de la faza ilustrată de Domnul Vucea (brutalul învățător din proza lui Delavrancea), nu poate fi exercitat în absența autorității. Profesorul român, lipsit deja, într-o anumită măsură, de autoritatea pe care i-o conferă pregătirea – deoarece, cum am spus, în învățământ nu mai intră de mult cadre cu adevărat competente –, este lipsit și de autoritatea socială, prin atacurile de imagine permanente la care este supus și prin devalorizarea cauzată de salariile de mizerie.

În fine, subfinanțarea este agravată și de necorelarea resurselor naționale cu cele locale. În pofida propagandei interesate, implicarea crescută a autorităților locale în viața școlii nu este un progres, ci un regres considerabil față de reformele care, sub conducerea lui Spiru Haret, au dat învățământului românesc structura și înfățișarea pe care a avut-o până la noua Lege a învățământului. Învățământul nu este o chestiune de interes local în niciun stat civilizat, iar actuala struțocămilă administrativă (în care unitățile de învățământ preuniversitar ascultă de două autorități, Ministerului Educației și primării) permite necorelarea resurselor. Rezultatul: acolo unde, din întâmplare, factorul local are ceva mai multă responsablitate, școala merge, cât de cât. Acolo unde nu există responsabilitate din partea primăriei, școala e la pământ. Dar în general, cu foarte puține excepții, transferul cheltuielilor de întreținere a școlilor către autoritățile locale a avut un singur scop: devalizarea mai simplă și mai rapidă a resurselor materiale, prin toate mijloacele cunoscute și în alte domenii.

Vreau, prin urmare, să atrag atenția că subfinanțarea nu este numai rezultatul diminuării activității economice sau al scăderii productivității. Ci și al risipei, hoției și dezorganizării. Cu un mic efort din partea organelor abilitate, se pot recâștiga fonduri care, altminteri, intră în conturi și buzunare private. Dacă nu se va face acest efort, subfinanțarea va duce învățământul românesc către extincție. Nu va mai rămâne decât o formă fără fond, care produce diplome fără acoperire, nu forță de muncă.

Absența planificării

În orice țară din lume, cifrele de școlarizare, de la grădiniță și până la doctorat, sunt stabilite în funcție de două criterii:

• criteriul demografic (care indică evoluția populației școlare), și
• piața forței de muncă.

După 1990, am asistat la o relaxare care, extinsă an de an, a dus la completa desprindere a cifrelor de școlarizare de demografie și, respectiv, de piața muncii.

În ambele sensuri, disfuncționalitatea este gravă. Ignorarea scăderii natalității și a creșterii emigrației a dus la menținerea unor școli neviabile, din cauza numărului de elevi tot mai redus. Înființarea necontrolată de universități și facultăți, în bazine demografice endemice, a generat scăderea competitivității și a permis (vezi scandalul doctoratelor sau cel al cărților „scrise” de deținuți) fraudarea în masă a criteriilor academice. Ignorarea completă a pieței muncii a produs un sistem de învățământ incapabil să furnizeze, să zicem, instalatori și electricieni, dar care „formează” pe bandă rulantă șomeri.

Rostogolindu-se asemeni bulgărelui de nea, problema demografică a produs și alte consecințe, din ce în ce mai grave. Multe școli din mediul rural chiar s-au închis de la sine, din lipsă de elevi, în special în zona de munte. Nepregătite, autoritățile locale și centrale nu au luat nici un fel de măsură compensatorie pentru puținii copii rămași fără școală. Aceștia fie sunt obligați să parcurgă distanțe imense până la școală, fie (cazul cel mai frecvent) au abandonat. Nu există, la ora actuală, nici un fel de proiecție reală asupra viitorului a cca 30% din școlile din mediul rural, afectate de împuținarea elevilor. Lăsate la mâna autorităților locale, aceste școli nu se pot comasa sau reloca, astfel încât copiii să parcurgă distanțe cât mai scurte, iar școala să aibă un viitor. Guvernele succesive au preferat să arunce banii pe fereastră, investind  în școli fără viitor, în loc să investească în concentrarea și relocarea lor în bazine demografice sustenabile.

Consecințe la fel de dramatice produce și necorelarea cu piața muncii. La ora actuală, una dintre piedicile  de care se lovesc investițiile străine în România este forța de muncă. În numai 30 de ani, am reușit să prăbușim tocmai atuul economic principal cu care am ieșit din comunism: forța de muncă de înaltă calificare. Este suficient să urmărești cum se construiește în România sau cum se fac șoselele, pentru a înțelege dimensiunile dramatice ale problemei. Nimeni nu indică, de pildă, între cauzele eșecului programului de autostrăzi, absența personalului calificat, de la maiștri la ingineri.

În contra-partidă, inflația administrației nu este consecința unei necesități, ci a presiunii pe care o exercită asupra pieței muncii cohortele de absolvenți de instituții de învățământ superior care nu știu, de fapt, să facă nimic. Împreună, absența meseriașilor și inflația de „intelectuali” complet nepregătiți fac din România un stat tot mai puțin capabil să performeze economic. Iar cifrele comparative, la nivel european și global, atestă implacabil această situație.

Politizarea

Mulți cred că politizarea este răul principal al sistemului de învățământ, la ora actuală, întrucât ea este un factor agravant pentru primele trei disfuncționalități structurale. Mă mărginesc să spun că politizarea a provocat sau a contribuit la multe dintre problemele sintetizate în cele două puncte anterioare.

De pildă, decizia de a înființa universități și facultăți, în localități în care nu existau resurse nici măcar pentru un liceu bun (Târgu Jiu, Pitești,Târgoviște, Suceava, Baia Mare, Reșița etc.) nu trebuia sub nici o formă lăsată la mâna autorităților locale sau a Parlamentului. Ea trebuia să fie exclusiv apanajul Ministerului Educației. Or, se poate constata din studierea dosarelor de acreditare că nici una din aceste noi „universități” de stat nu a fost înființată de minister, în urma unui temeinic studiu de fezabilitate, care să ateste o atare necesitate de înființare a unei noi universități. Subsecvent, legea care guvernează acreditarea universităților nu conține nici ea obligativitatea ca înființarea să fie susținută de studii temeinice (care în Occident durează 10-20 de ani) privind sustenabilitatea viitoarei instituții.

Politizarea afectează grav și autonomia universitară: practic, la ora actuală, prin sistemul finanțării „pe cap de student”, Ministerul Educației conduce direct și nemijlocit universitățile, cărora însă nu le furnizează și o finanțare suficientă. Intervenția MEC în stabilirea normelor de concursuri de promovare, a procedurilor, impunerea de criterii birocratice, controlul asupra doctoratelor și programelor de studii etc. alcătuiesc, împreună, harta unui învățământ superior lipsit de principalul său atribut, care este autonomia. Absența autonomiei împiedică universitățile să ia măsurile care le-ar face, cel puțin pe cele mai mari, performante, inclusiv pe plan extern: de la salarizare, la criteriile de promovare, totul este dirijat (prost) de minister.

Politizarea a distrus, într-o măsură care nici nu cred că mai poate fi evaluată cu precizie, și politica de cadre. O bună parte dintre profesorii care au plecat din sistem au luat această decizie din cauza imposibilității de a promova și de a-și valorifica potențialul, imposibilitate cauzată de politizarea tuturor concursurilor pentru posturile de conducere.

Tot politizarea este responsabilă de adoptarea, atât la nivel local, cât și la nivel central, a unor decizii catastrofale, rezultând din incompetența cvasi-generală a responsabililor numiți politic. De exemplu, deciziile luate în materie de curricula sau de manuale,  în special la materiile care au un rol formativ al identității culturale a tânărului.

Sistemul de învățământ din România – scena ringului de dans

Tabloul este sumbru, iar îmbunătățiri rapide nu sunt de așteptat. Mai ales măsurile bruște, de tip „haiducesc” trebuie evitate cu orice preț. Totuși, ceva se poate face. Pornind de la simplu la complex, de la termene scurte la termene lungi.

• O primă măsură urgentă ar trebui să fie planificarea multianuală a bugetului Educației. Aceasta se poate face, democratic și lin, prin intervenția Președinției României. Președintele României este cel care desemnează premierul si îi poate recomanda anumite obiective, care să figureze explicit în programul de guvernare și în absența cărora Președintele să anunțe public că nu va face nominalizarea. Unul dintre obiective – primul, în opinia mea – ar trebui să fie planificarea pe 4 ani a creșterii procentului din PIB alocat învățământului și cercetării, astfel încât în 2024 să atingem nivelul mediu al UE.
• O a doua măsură: un audit general al învățământului universitar, pe criteriile Shanghai, urmat de desființarea progresivă a instituțiilor necorespunzătoare. Această măsură nu numai că nu ar afecta piața muncii, dar ar elibera resurse pentru finanțarea universităților competitive și ar crește competitivitatea la nivelul studenților lor. Lichidarea universităților necompetitive trebuie și ea etapizată pe patru ani, astfel încât la încheierea mandatului 2019-2024, învățământul superior de stat să stea pe baze financiare și academice sănătoase.
• O a treia măsură ar trebui să fie stabilirea unor criterii clare de corelare a resurselor naționale cu cele locale, astfel încât autoritățile locale – principalele responsabile de deteriorarea învățământului preuniversitar – să își piardă controlul asupra finanțării și să poată fi trase la răspundere (inclusiv prin încetarea mandatului primarului și consilierilor).
• O a patra măsură ar trebuie să fie destructurarea mafiilor care paralizează învățământul, de la mafia manualelor școlare la cea a materialului didactic și para-didactic. Este o măsură care nu costă bani și pentru care nu este necesară decât un pic de voință politică.
• O a cincea măsură ar trebuie să fie restaurarea de facto a autonomiei universitare, prin cedarea către universități a prerogativelor care le aparțin de drept. Mă gândesc, în primul rând, la creșterea rolului Consiliului Rectorilor, care ar trebui să gestioneze fondurile alocate învățământului superior.
• O a șasea măsură ar trebui să fie reorganizarea ministerului, care ar trebui dublat de un Consiliu Pedagogic, care să preia o bună parte din prerogativele exagerate ale Guvernului, respectiv, Parlamentului, instituții care nu au competență didactică.
• O a șaptea măsură este gândirea unei programe școlare adaptată realității aflată într-o continuă schimbare și care comportă un nivel ridicat de complexitate. Programa ar trebui să fie construită în jurul a opt competențe, așa cum recomandă și Sir Ken Robinson în cartea “Școli creative – revoluția de la bază a învățământului”: curiozitate, creativitate, crtică (gândirea critică), comunicare, colaborare, compasiune, calm și civism (spirit civic).
• O a opta măsură este continuarea procesului de digitalizare și de reconfigurare a spațiului învățării folosind tehnologii imersive: AR / VR. Comisia Europeană a anunțat că viitoarea revizuire a Planului de acțiune pentru educația digitală, prevăzută pentru jumătatea lui 2020, va sprijini în continuare dezvoltarea învățării online la diferite niveluri de educație în Europa. Mai mult, Uniunea Europeană a pus la dispoziție numeroase instrumente online și offline care pot fi utilizate pentru: a conecta educatorii și elevii, a accesa informații și platforme care nu sunt disponibile în mod obișnuit la domiciliu sau în instituția de învățământ, a sprijini dezvoltarea profesională continuă a educatorilor într-un mod flexibil: https://ec.europa.eu/education/resources-and-tools/coronavirus-online-learning-resources_en

[1] Heifetz, Ronald; Grashow, Alexander; Linsky, Marty, Leadership adaptiv – de la soluții tehnice la schimbări adaptive, Editura BMI, 2012

[2] www.p21.org

[3] https://en.unesco.org/covid19/educationresponse

[4] Idem 1